Rezultatul primului tur al alegerilor prezidențiale a zguduit pe mulți: aproape 41% dintre alegători au pus ștampila pe George Simion, un politician cunoscut mai ales pentru ieșirile sale agresive, discursul de tip confruntațional și acțiunile huliganice din Parlament. Și totuși, pentru o parte consistentă a populației, Simion este perceput drept autentic, un „om dintre oameni”. De ce?
De luni, spațiul public este invadat de clipuri cu ieșiri huliganice, injurii, agresiuni fizice și imagini de o violență rar întâlnită în viața politică recentă. Actorul principal? Nimeni altul decât candidatul cu 41% din voturi, George Simion. Într-un alt registru, dar la fel de tulburător, Diana Șoșoacă – fostă aliată și membră AUR – face acuzații grave: 14 membri ai partidului ar fi fost implicați într-un viol colectiv, iar unul dintre deputați, vizat direct, nu a fost tras la răspundere. Șoșoacă e același personaj politic pe care George Simion l-a amenințat în parlament că o agresează sexual, folosind apelativul "scroafă". În orice alt context, astfel de informații ar fi fost suficiente pentru o prăbușire electorală. Și totuși, scorul lui Simion a crescut.
Paradoxal, George Simion se prezintă ca omul sărac, fără proprietăți, fără conturi grase, care donează salariul. Un politician „curat”, deși joacă după rețete vechi: carismă agresivă, retorică anti-sistem, mesianism. E retorica clasică a celui care nu oferă soluții, ci țapi ispășitori. Și funcționează.
Un alt episod care a trecut aproape nevăzut în iureșul campaniei a fost așa-zisa inițiativă a lui George Simion de a oferi locuințe „pentru tineri” la 35.000 de euro. Oferte tentante, comunicate agresiv online, promovate prin clipuri emoționale și prezentate ca „șansa unei vieți demne”. Ce nu s-a spus prea clar? Că oamenii au fost puși să semneze contracte ambigue și să-și lase toate datele personale, într-un proces care, spun unele surse, a servit dublu scop: promisiunea iluzorie a unei case și, în paralel, completarea listelor de semnături pentru depunerea candidaturii.
Mai mult, datele din listele electorale – protejate prin lege – au fost folosite pentru trimiterea de scrisori personalizate de campanie. Un gest ilegal, dar trecut cu vederea. Altele, și mai îngrijorătoare: relatări despre preoți care ar fi primit plicuri cu bani și mesaje de susținere electorală, în plin post. Într-o țară normală, asemenea fapte ar fi generat indignare națională. În România, au adus voturi.
Cum se explică această tăcere colectivă? De ce nu reacționează oamenii, chiar și atunci când sunt tratați cu dispreț? Poate pentru că, în lipsa unei oferte politice autentice și coerente, cinismul a devenit singurul scut. Sau poate pentru că oamenii nu mai deosebesc minciuna electorală de promisiunea sinceră. Ori, poate, fiindcă mulți și-au pierdut speranța că se poate altfel și se agață de primul care le spune ce vor să audă – chiar dacă o face cu o mână pe inimă și cealaltă pe listă.
Oamenii votează, poate nu pentru că „nu știu”, ci pentru că sunt seduși de altceva. De energia brută, de promisiunea răzbunării, de vocea care urlă pentru ei. Pentru unii, George Simion nu e un politician, ci un simbol – al furiei, al rupturii, al unui „destul cu ăștia”. El pare că nu promite prosperitate, ci spectacol. Iar într-o țară obosită de umilință și batjocură, promisiunea de a-i face pe „ceilalți” să plătească poate deveni mai seducătoare decât un plan de guvernare coerent.
În fond, George Simion nu e votat în ciuda ieșirilor sale. Ci tocmai pentru ele.
În paralel, primul Raport Național privind Alfabetizarea Numerică, publicat de AVE România și Brio, dezvăluie o realitate amară: peste o treime dintre elevii români nu pot interpreta corect informații matematice de bază. La liceu, acest procent ajunge la aproape 46%. Și nu doar cifrele sunt problematice – e vorba de o incapacitate mai generalizată de a evalua critic, de a înțelege relații cauză-efect, de a distinge între o promisiune fantezistă și o soluție realistă.
Analfabetismul nu este doar o problemă educațională. Este o problemă democratică. Iar efectele lui se văd, din ce în ce mai clar, în urnele de vot.
Pentru mulți români, ideea de lider se asociază tot mai puțin cu educația, performanța sau decența. A devenit mai credibil cel care strigă tare decât cel care explică calm. E mai ușor să urmezi pe cineva care urlă lozinci simple decât pe cineva care construiește o argumentație solidă. În acest climat, omul „serios”, „citit” – mai ales dacă nu are carismă de showman – ajunge nu doar ignorat, ci ridiculizat. Termeni precum „tocilar”, „autist” sau „băiat deștept” sunt aruncați cu dispreț. Nu pentru că oamenii nu înțeleg ce înseamnă, ci pentru că – într-o societate în care educația a fost constant marginalizată – inteligența a devenit suspectă.
Cum am ajuns aici?
Ani de zile, elitele reale au fost confundate cu impostura privilegiată. Profesori, medici, cercetători – oameni care au muncit, au studiat, au produs valoare – au fost puși în aceeași oală cu sinecuriștii de partid. Un profesor cu salariu decent este întrebat de ce merită „mai mult ca mine”. Un medic e acuzat aprioric că „sigur ia șpagă”. Lipsa de încredere în competență a fost săpată lent, dar sigur.
În același timp, figuri precum George Simion vin și se poziționează ca alternativă la „sistem”. Spun ce lumea vrea să audă: că totul e o conspirație, că „cei de sus” mint, că inteligența e aroganță, că limbajul articulat e o formă de superioritate batjocoritoare. Furia se canalizează perfect printr-un personaj care nu vine cu soluții, ci cu promisiuni zgomotoase și un ton agresiv.
Mai grav e că o parte din alegători nu mai caută soluții – caută un avatar al frustrării lor. Și dacă acest avatar vine în blugi, fără cravată, dă cu pumnul în masă și „zice ce gândește lumea”, el devine „adevăratul om al poporului”.
Oare nu ne spune asta ceva despre cum ne raportăm la noi înșine?
Educația – reală, profundă, nu doar diploma – presupune introspecție, efort, răbdare. Politica spectacolului cere doar o bună capacitate de a stârni emoție. Nu e vina exclusivă a alegătorilor că au ales instinctul în locul rațiunii. E vina tuturor celor care, în ultimii 30 de ani, au distrus sistematic încrederea în merit. E vina celor care au transformat discursul public într-un circ în care cel care gândește e fluierat, iar cel care urlă e aplaudat.
Alegerile nu se câștigă doar în urne, ci în școli. Fiecare lecție învățată, fiecare profesor respectat și fiecare copil încurajat să gândească critic este, de fapt, o investiție în sănătatea democrației. Educația nu e doar despre formule și diplome. E despre a distinge între manipulare și adevăr, între lideri și gălăgioși.
Statistica e clară: conform Eurostat, rata șomajului în rândul persoanelor cu studii superioare în România este de doar 2,5%, comparativ cu peste 12% în rândul celor fără liceu finalizat. În același timp, venitul mediu lunar al unui absolvent de facultate este cu 64% mai mare decât al unei persoane cu doar studii gimnaziale (INS, 2023).
Dar nu e vorba doar de bani. Oamenii educați au mai multă autonomie, sănătate mai bună, participare mai mare la viața civică. Ei nu votează după zvonuri sau lozinci, ci după analiză și valori.
Educația e cel mai bun scut împotriva extremismului și a manipulării. Când o societate își neglijează profesorii, își batjocorește cercetătorii și își discreditează specialiștii, se trezește condusă de cei mai zgomotoși – nu de cei mai buni.
Fără o reformă reală în educație, ne vom învârti în același cerc. Vom mai avea alegeri, dar nu vom mai avea opțiuni. Pentru că o democrație sănătoasă începe cu minți educate – nu cu urale în stradă.
Și totuși, o speranță rămâne. Fiecare ciclu de regres ne obligă, la un moment dat, să punem oglinda în față. Nu putem repara ce nu recunoaștem. Poate că nu e târziu să redefinim ideea de respect – nu pentru scandal, ci pentru cei care construiesc în liniște. Poate că e timpul să nu mai râdem de cei care par „prea deștepți” pentru gustul nostru. Poate că, într-o zi, o carte citită va conta mai mult decât o lozincă strigată.
Dar până atunci, România riscă să plătească scump rușinea de a fi educat.
Comentariul va fi postat dupa aprobare