Un sondaj național recent, realizat de INSCOP Research la comanda Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului (IICCMER), a scos la iveală un tablou surprinzător: peste 55% dintre români consideră că regimul comunist a fost mai degrabă benefic pentru țară[1].
În același timp, aproape două treimi (66%) îl văd pe Nicolae Ceaușescu – dictatorul de până în 1989 – drept un „lider bun” pentru România[2]. Aceasta, în pofida faptului că regimul comunist a fost condamnat oficial ca ilegal și criminal încă din 2006 și că a comis numeroase abuzuri și crime împotriva propriilor cetățeni. Datele sondajului indică o ruptură majoră între realitatea istorică și percepția publicului: o mare parte a populației idealizează acea perioadă, contrar evidențelor documentate ale istoriei[3].
Acest curent de nostalgie comunistă este cu atât mai alarmant cu cât el s-a amplificat la 35 de ani de la prăbușirea regimului. „Rezultatele cercetării indică o prăpastie imensă între realitate și percepția populației… tabloul unei societăți aproape complet fragilizate în fața războiului informațional/hibrid”, a comentat Remus Ștefureac, directorul INSCOP[4].
Cu alte cuvinte, comunismul pare, paradoxal, mai popular azi decât în anii imediat următori Revoluției. Ce alimentează această tendință de idealizare a trecutului comunist și de ce libertățile câștigate după 1989 par tot mai puțin apreciate? Vom încerca să analizăm cauzele, inclusiv perspectiva noii generații născute după 1989, și să vedem ce lecții se impun.
De ce prind rădăcini nostalgiile? Eșecuri prezente și memorie selectivă
Sociologii subliniază că nostalgia față de comunism nu e doar despre trecut, ci este strâns legată de nemulțumirile față de prezent. „Raportul sugerează că nostalgia pentru comunism nu reflectă doar raportarea la trecut, ci și la eșecurile prezentului: inegalități sociale, instabilitate economică și lipsa unei perspective optimiste pentru viitor”, explică Remus Ștefureac[5].
Cu alte cuvinte, mulți români privesc înapoi cu regret pentru că în viața lor actuală se confruntă cu probleme serioase – sărăcie, șomaj sau insecuritate economică – și nu mai au încredere că lucrurile vor merge spre bine. Sondajul arată de altfel că aproape două treimi dintre cetățeni (63,5%) cred că România merge într-o direcție greșită astăzi[6]. Această dezamăgire cronică față de situația prezentă „creează un teren fertil pentru idealizarea trecutului comunist”[7], mai ales în rândul celor cu venituri mici și al celor care se simt lăsați în urmă de schimbările ultimelor decenii.
Un alt factor major este memoria colectivă selectivă. Generațiile vârstnice – cele care au trăit efectiv în comunism – tind să rețină din acea epocă mai degrabă aspectele considerate pozitive: siguranța locului de muncă (toată lumea avea un serviciu „asigurat”), prețurile mici și controlate la alimente de bază, accesul gratuit la educație și asistență medicală, ordinea și disciplina din societate. În același timp, aspectele negative – represiunea politică, lipsa drepturilor și libertăților, penuria de alimente și bunuri de consum, frica de Securitate – sunt minimalizate sau scuzate. Sondajul confirmă această perspectivă paradoxală: deși 80,9% dintre români recunosc că înainte de 1989 era mai puțină libertate decât acum, totuși 55,8% spun că pentru România comunismul a fost per ansamblu „un lucru bun”[8][9].
Cu alte cuvinte, pentru o mare parte a populației libertatea politică nu mai este o valoare prioritară, fiind sacrificată în imaginarul colectiv pe altarul unui trai considerat „sigur și decent” în trecut. „Faptul că 56% spun că regimul a fost bun, iar 81% că nu era libertate ne arată că libertatea nu mai este o valoare apreciată”, observă ironic Remus Ștefureac[10][11].
Nostalgia are, așadar, o componentă emoțional-subiectivă: oamenii regretă adesea propria tinerețe și vremurile când viața părea mai simplă și mai predictibilă. Psihologic, este firesc ca unii vârstnici să privească trecutul prin lentile roz, idealizând perioada în care erau tineri, sănătoși și activi. „Nostalgia funcționează ca mecanism compensator pentru nemulțumirile actuale și este parțial un fenomen natural, firesc în cazul generațiilor care regretă tinerețea pierdută sau falsele certitudini oferite de un regim care controla totul”, explică același raport INSCOP[5]. Acel sentiment de siguranță – chiar dacă era dat de controlul strict al unui stat autoritar – este evocat acum de unii ca „vremurile bune de altădată”.
Dar nostalgia comunistă nu este alimentată doar natural, ci și „artificial, de agresiuni informaționale”, avertizează experții[12]. În ultimele decenii, diverse campanii de dezinformare au încercat să rescrie sau să edulcoreze istoria comunismului, promovând mituri precum „era ordine și disciplină”, „nu exista corupție”, „toată lumea o ducea bine”. Astfel de mesaje au fost propagate atât de vectori interni populiști, cât și de entități externe ostile interesate să submineze încrederea publicului în democrație[12].
Rețelele sociale au amplificat fenomenul, devenind un canal de difuzare a acestor narative romantice despre comunism. În sondaj, doar 0,4% dintre respondenți spun că s-au informat despre perioada comunistă de pe social media, însă tinerii pot absorbi indirect astfel de conținut viral. Iar Facebook și TikTok abundă în clipuri nostalgice cu Ceaușescu și epoca de aur, montate profesionist, care strâng mii de vizualizări.
„Ceaușescu a devenit de vreo 10 ani un veritabil star pe Facebook și TikTok, în video-uri și imagini realizate profesionist și răspândite strategic”, remarcă Ștefureac, subliniind caracterul coordonat al acestei propagande[13]. Rezultatul? „Fundamentele unei nostalgii colective care poate afecta serios stabilitatea democratică sunt alimentate cu mituri construite din informații trunchiate sau minciuni grosolane, exacerbate de peste un deceniu de agresiuni hibride”[4]. Cu alte cuvinte, idealizarea trecutului comunist a devenit și o armă într-un război informațional mai larg, menită să creeze fracturi sociale, polarizare și neîncredere în societatea actuală[14].
Tinerii după ’89: indiferență, curiozitate și riscul dezinformării
O dimensiune esențială a discuției este percepția tinerei generații – cei născuți după 1989, care nu au trăit niciun moment sub comunism. În mod firesc, aceștia nu au nostalgia personală a unei epoci pe care nu au cunoscut-o direct. Sondajele arată că tinerii sub 30 de ani tind să aibă o opinie mai negativă despre comunism comparativ cu vârstnicii. De pildă, segmentul 18-29 de ani este cel mai convins (dintre categorii) că regimul comunist a fost un lucru rău pentru România[15] și recunoaște lipsa de libertate și abuzurile perioadei. Tinerii educați din mediul urban sunt, în general, mai puțin susceptibili la miturile trecutului – mulți dintre ei au acces la informație diversă și la perspective istorice critice. Astfel, nu e surprinzător că în rândul tinerilor procentul celor care idealizează comunismul e mai mic decât în rândul părinților sau bunicilor.
Cu toate acestea, nu trebuie să credem că tinerii sunt pe deplin imuni la distorsiuni. Studiul INSCOP-IICCMER relevă un paradox: nivelul informării istorice este perceput chiar de ei înșiși ca fiind insuficient. Doar 37,6% dintre respondenți (toate vârstele) au declarat cu certitudine că au suficiente informații ca să-și formeze o opinie despre comunism, alți ~30% fiind relativ siguri; restul admit că știu prea puțin sau deloc[16]. Procentul celor foarte siguri pe cunoștințele lor abia trece de o treime – ceea ce înseamnă că majoritatea populației are, în cel mai bun caz, o imagine parțială. Mai grav, tinerii sub 30 de ani și persoanele cu educație primară sunt categoriile care cel mai frecvent recunosc că nu au suficiente informații despre acea perioadă[17]. Practic, exact cei care nu au trăit comunismul depind de ce află din exterior.
Sursele de informare despre comunism pentru tânăra generație sunt în mare parte indirecte și adesea superficiale. Conform sondajului, numai 7% dintre respondenți au învățat despre comunism la școală[18], iar 5,4% și-au luat informațiile din cărți sau documentare istorice. În schimb, 14% spun că știu despre acea epocă de la părinți sau bunici, iar o treime (34,8%) chiar au experiența directă a vieții de atunci (proporție ce acoperă desigur doar generațiile mai în vârstă)[19]. Cu alte cuvinte, memoria personală și familială domină, iar educația formală contribuie foarte puțin la cunoașterea acestei perioade. Acest deficit educațional are consecințe: „Imaginea lui Nicolae Ceaușescu capătă adesea o aură nemeritată de lider providențial, iar perioada comunismului e percepută ca una în care multe aspecte ale vieții erau mai bune decât în prezent”, notează o analiză, punând acest fapt pe seama „slabei educații istorice și a carențelor în comunicarea publică”[20].
Este relevant că abia în 2025 autoritățile au introdus, în premieră, o disciplină obligatorie dedicată istoriei comunismului în programa de liceu. Ministerul Educației a aprobat ca, începând din anul școlar 2025-2026, toți elevii de clasa a XII-a să studieze materia „Istoria comunismului din România”, cu un manual special conceput[21]. Această decizie vine după 35 de ani în care programa școlară a tratat foarte sumar ultimii ani ai secolului XX. Fostul ministru Ligia Deca a motivat inițiativa prin nevoia de a combate „ignoranța și manipularea ce derivă din necunoașterea istoriei”, distorsiuni care pot influența inclusiv comportamentul social și electoral[22]. Cu alte cuvinte, recunoașterea oficială a fost că tinerii trebuie să afle adevărul neromantat despre dictatura comunistă înainte ca miturile să prindă rădăcini.
Până acum, mulți elevi terminau liceul fără o înțelegere clară a regimului comunist – sau aflau câteva date seci la finalul manualului de istorie, eventual trecute superficial. În plus, în multe familii subiectul a fost evitat: unii părinți și bunici preferă să nu împărtășească generațiilor tinere traumele și greutățile îndurate. Această „tăcere în familie” poate fi bine intenționată (din dorința de a-i proteja pe copii de ororile trecutului), dar are ca efect ruperea lanțului de memorie. După cum observa scriitoarea Ana Blandiana, fondatoarea Memorialului Victimelor Comunismului, părinții adesea „ignoră să le vorbească copiilor despre tragediile prin care deținuții politici au trecut în închisorile comuniste”[23]. Fără discuții deschise acasă și fără educație sistematică la școală, tinerii rămân vulnerabili la informații eronate propagate online sau în spațiul public. Iar unii, confruntați cu propriile lor dificultăți prezente – șomaj, salarii mici, corupție – pot fi tentați să creadă că „poate totuși era mai bine înainte”, neavând repere solide despre cât de greu era de fapt atunci.
Un studiu internațional GLOBSEC citat de Deutsche Welle relevă chiar un simptom extrem al acestei confuzii: 41% dintre tinerii români (18-34 ani) s-ar declara în favoarea unui regim autoritar, fără alegeri regulate[24]. Aceasta indică o slăbire periculoasă a atașamentului față de principiile democratice într-un segment tânăr care n-a trăit dictatura. Deși această atitudine nu înseamnă neapărat dorința de întoarcere la comunism, ea denotă că o parte a tinerei generații și-ar pune speranța într-un „om forte” sau într-o conducere autoritară, dacă democrația pare să nu le aducă prosperitate. Este încă un argument că educația civică și istorică trebuie consolidate urgent, pentru ca noile generații să înțeleagă valoarea libertății și costurile reale ale regimurilor totalitare.
Miturile „epocii de aur” vs. realitatea istorică
Privind în detaliu, nostalgicii comunismului invocă o serie de aspecte pe care le consideră pozitive în perioada anilor 1947-1989, comparându-le favorabil cu situația de astăzi. Sondajul IICCMER-INSCOP a cuantificat multe dintre aceste percepții și ne oferă o listă a miturilor populare despre comunism:
- „Nivelul de trai era mai bun.” Aproape jumătate dintre români (48,4%) cred că „se trăia mai bine înainte de 1989”, față de doar o treime care simt contrariul[25]. Această opinie e prevalentă mai ales la persoanele în vârstă, cu venituri mici și din mediul rural – adică exact cei care resimt acut tranziția dureroasă la economia de piață. În realitate, ultimul deceniu al regimului Ceaușescu a fost marcat de o criză economică severă: raționalizarea alimentelor de bază (carne, zahăr, ulei) pe cartelă, pene frecvente de curent și căldură, magazine aproape goale. Majoritatea populației își ducea traiul făcând cozi la alimente și renunțând la multe bunuri considerate astăzi elementare. 96% dintre români știu sau au auzit că „anumite alimente se cumpărau pe cartelă în cantități limitate, iar altele nu se găseau aproape deloc” în anii ’80[26], semn că faptul în sine nu este contestat – însă memoria colectivă îi atenuează parcă gravitatea. Pentru cine a uitat: a „trăi mai bine” înainte de 1989 a însemnat adesea a avea banii necesari, dar a nu găsi marfă de cumpărat – sau a mânca pe sponci, sub dictatul exporturilor forțate și al plafoanelor impuse de partid. Percepția unui nivel de trai superior se explică mai degrabă prin siguranța locului de muncă (șomajul oficial nu exista), chirii simbolice la locuințele de stat și o aparentă egalitate – toată lumea era, în principiu, la fel de săracă, deci frustrările față de vecin erau mai mici. Astăzi, în schimb, contrastul dintre bogăția ostentativă a unora și sărăcia altora alimentează sentimentul de inechitate socială.
- „Statul avea grijă de cetățeni.” Doi din trei români (66,4%) sunt de părere că „statul avea mai multă grijă de cetățean înainte de 1989” decât are acum[27]. Această afirmație reflectă amintirea unor politici sociale extensive ale statului comunist: locuințe oferite tinerilor la început de carieră, repartiții garantate la absolvirea studiilor, acces gratuit la sistemul de sănătate și educație, concedii ieftine prin sindicat etc. În principiu, nimeni nu rămânea fără adăpost sau fără loc de muncă – însă, trebuie spus, prețul era libertatea personală. Statul te angaja, dar îți și dicta unde să muncești (inclusiv „chiar dacă era în cealaltă parte a țării”, cum știe 85% din populație că se proceda la repartiție[28]). Statul îți oferea un apartament modest, dar putea oricând să te evacueze sau să te mute în alt oraș. Iar așa-zisa „grijă de cetățean” avea limite stranii: de exemplu, programul de alimentație rațională impus de Ceaușescu – care reducea drastic caloriile disponibile populației – a fost prezentat propagandistic drept o măsură „științifică de ocrotire a sănătății”. Cu alte cuvinte, regimul își „proteja” cetățenii chiar și prin înfometare, în vreme ce exporta masiv alimente pentru a plăti datoria externă.
- „Serviciile publice (sănătate, educație) erau mai bune.” Jumătate dintre respondenți consideră că accesul la servicii de sănătate era mai ușor în comunism, comparativ cu doar 22,7% care cred că era mai dificil[29][30]. De asemenea, 49,9% cred că accesul la o educație de calitate era mai facil înainte de 1989[31]. Aceste opinii reflectă un adevăr parțial: într-adevăr, sistemul comunist asigura acces gratuit și universal la educație și asistență medicală. În plus, competiția pentru admitere la licee și facultăți era foarte mare, ceea ce făcea ca nivelul academic să fie ridicat în multe instituții (cel puțin până în anii ’80). Însă imaginea e idealizată. Sistemul medical al epocii suferea de mari lipsuri: spitalele erau subfinanțate și adesea insalubre, medicamentele de import erau greu de procurat, iar corupția exista sub forma „atențiilor” date medicilor. „Percepția [pozitivă] este alimentată de ideea unui sistem 'gratuit și accesibil', dar nu reflectă realitatea medicală a epocii, marcată de lipsa medicamentelor, corupție sistemică și cenzură medicală”, explică Remus Ștefureac despre această nostalgie privind sănătatea[32]. În educație, deși alfabetizarea era aproape totală, curricula era puternic ideologizată, libertatea academică inexistentă, iar cei considerați indezirabili politic nu aveau acces la învățământ superior. Cât despre siguranța publică, 75% dintre români declară în sondaj că era „mai multă siguranță pe străzi” înainte de ’89[33]. Aici, percepția are un temei – infracționalitatea de drept comun era sever reprimată, iar frica de pedeapsă ținea delincvența la niveluri reduse. Dar prețul „siguranței” era un stat polițienesc: zeci de mii de ofițeri de Securitate și Miliție supravegheau populația, iar simplul fapt de a spune un banc politic putea atrage consecințe grave.
- „Corupție mai puțină, instituții eficiente.” Unul dintre marile reproșuri față de perioada postdecembristă este corupția generalizată. De aceea, nu e de mirare că 65,1% dintre români cred că în comunism era „mai puțină corupție decât în prezent”[34]. Această comparație ignoră faptul că, în comunism, corupția îmbrăca alte forme: nu exista mită la achiziții publice sau contracte private (pentru că nu era economie de piață), însă micile șpăgi și traficul de influență erau larg răspândite – de la „relații” pentru a obține o butelie de aragaz sau pentru a „fenta” rândul la Dacia, până la plicul cu bani dat medicului ori vânzătoarei care păstra marfă „pe sub tejghea”[35]. Regimul se lăuda cu ordine și disciplină, însă în practică penuria generalizată generase o corupție de supraviețuire în fiecare strat al societății. Cât despre eficiența instituțiilor, aproape 59% dintre români afirmă că instituțiile statului erau mai eficiente înainte de 1989[36]. În realitate, birocrația comunistă era lentă și greoaie, dar imaginea „fabricilor și uzinelor” care produceau de zor și a „șantierelor naționale” lasă impresia unui stat hiperactiv. Sute de investiții industriale grandioase au fost realizate în anii ’70-’80, e drept – multe cu costuri uriașe și sacrificii umane – ceea ce astăzi contrastează cu ritmul mai lent al marilor proiecte de infrastructură. Nostalgicii văd în acele realizări dovada că „se producea mult și oamenii munceau mai cu spor” în comunism. Sondajul notează că 58,6% dintre români cred că „oamenii munceau mai mult și mai bine” în acea perioadă[37]. Însă această productivitate era adesea o ficțiune statistică: propaganda glorifica depășirea planului la hectar și la tona de oțel, în timp ce calitatea produselor era slabă, iar multe fabrici erau necompetitive.
- „Cultura era mai valoroasă atunci.” Interesant, majoritatea respondenților consideră că produsele culturale (filmele, muzica, divertismentul) erau mai bune în comunism decât cele din prezent[38][39]. De exemplu, 75% cred că filmele românești erau mai calitative atunci, iar 58% preferă divertismentul TV de odinioară[40]. Aici își spune cuvântul memoria afectivă: generația mai vârstnică își amintește cu drag de filmele lui Sergiu Nicolaescu sau de emisiunile de varietăți de Revelion, asociindu-le cu propria tinerețe. Pe de altă parte, oferta culturală era extrem de limitată în anii ’80, când programul TV era de doar două ore pe zi, iar cenzura restrângea creativitatea. Percepția actuală poate fi influențată de saturația și calitatea îndoielnică a multor produse media contemporane – prin comparație, puținul de atunci pare mai „curat” sau mai valoros. În plus, se uită contextul: artiștii care nu se conformau ideologiei erau interziși, iar publicul nu avea acces la cultura globală (muzică, filme occidentale) decât pe canale informale. Nostalgia culturală ține deci mai mult de atmosfera vremurilor (sălile de cinema pline la un film autohton, de exemplu) decât de o calitate intrinsecă superioară.
Pe scurt, fiecare element concret al “epocii de aur” are două fețe. Pentru multe probleme actuale – sărăcie, corupție, insecuritate socială – oamenii compară involuntar cu extremele prezentate în comunism: nimeni nu murea de foame (chiar dacă mulți răbdau), nimeni nu se afișa bogat (toți aveau aproximativ la fel de puțin), criminalitatea era reprimată (dar domnea teroarea polițienească), existau locuințe și locuri de muncă pentru toți (însă cu prețul liberei alegeri a traseului în viață). Această memorie selectivă, alimentată de mituri, creează imaginea unei societăți trecută idealizate, în care statul asigura totul și viața era „mai simplă și mai bună”. Realitatea istorică, când e cunoscută în detaliu, contrazice aceste idealizări – însă, după cum am văzut, mulți nu au o imagine clară sau preferă să creadă „părțile bune”.
Decepția față de clasa politică post-1989
Un consens există între analiști: succesul nostalgiei comuniste spune la fel de multe despre prezent pe cât spune despre trecut. Deziluziile ultimelor trei decenii au erodat încrederea multor români în democrație și în clasa politică actuală.
„Principalul motiv pentru care tot mai mulți români idealizează comunismul este dezamăgirea profundă față de clasa politică din ultimele trei decenii”, a afirmat recent președintele României, subliniind că „corupția, lipsa de transparență, promisiunile nerespectate și sentimentul de nedreptate au slăbit încrederea oamenilor în prezent și în viitor”[41]. Cu alte cuvinte, oamenii se uită cu nostalgie înapoi și pentru că ceea ce au trăit după 1989 – tranziția haotică, sărăcirea unor categorii, corupția marilor privatizări, scandalurile politice – i-a dezamăgit profund. Democrația românească, percepută de unii drept „oarbă și surdă” la nevoile cetățeanului obișnuit, a generat frustrări care fac un regim autoritar, fie el și comunist, să pară retroactiv atractiv. Această stare de spirit este mai pronunțată la grupurile vulnerabile – șomeri, pensionari cu venituri mici, locuitori din zone sărace – exact cei care resimt că „tranziția i-a uitat”. Sondajul confirmă: fenomenul nostalgiei e „accentuat în rândul grupurilor vulnerabile, nemulțumite economic și social, în contextul lipsei unor politici publice eficiente” menite să-i sprijine[42].
Pe acest fond de nemulțumire, unii politicieni autohtoni au început să capitalizeze electoral mesaje populiste pro-comunism. Nu ne referim neapărat la o revenire fățișă la doctrina marxist-leninistă, ci la elogierea unor „realizări” ale epocii Ceaușescu sau la promisiunea întoarcerii la un stat paternalist. Conform sondajului, 57,8% dintre români cred că în prezent există partide sau formațiuni politice care promovează mesaje pro-comuniste[43]. Chiar dacă niciun partid parlamentar major nu se declară continuator al PCR, elemente de retorică nostalgică apar în discursul unor lideri: „pe vremea lui Ceaușescu industria duduia, hai să repornim combinatele”, „statul să dea locuințe și locuri de muncă tuturor”, ș.a. Aceste mesaje prind la o parte a electoratului tocmai pentru că lovesc o coardă sensibilă – sentimentul că tranziția a fost nedreaptă și că statul actual nu știe sau nu vrea să aibă grijă de oamenii simpli.
Mai mult, actorii externi ostili României (propaganda rusă, de exemplu) exploatează și ei această breșă psihologică. Ideea că „în comunism era mai bine” subminează parcursul democratic și euro-atlantic al țării, plantând sămânța îndoielii față de beneficiile libertății și ale economiei de piață. Este relevant că IICCMER a ajuns să considere idealizarea comunismului nu doar o modă culturală, ci „o vulnerabilitate de securitate națională”[44].
„Ne aflăm, din păcate, într-un moment în care nostalgia față de regimul comunist nu mai este doar o chestiune de opinie sau o vulnerabilitate culturală. Este, o spun răspicat, o problemă de securitate națională”, avertizează prof. Daniel Șandru, președintele executiv al IICCMER[44]. Când o majoritate a populației începe să creadă că „era mai bine sub dictatură”, temelia consensului democratic se clatină. S-a văzut în alte țări că o astfel de stare de spirit poate fi precursorul ascensiunii unor curente extremiste sau al erodării instituțiilor democratice din interior.
Cum combatem nostalgia și distorsiunile? Soluții prin educație și bună guvernare
Fenomenul nostalgiei comuniste nu poate fi ignorat sau disprețuit ca o simplă „regretare a tinereții”. Având în vedere amploarea sa, este nevoie de acțiuni la nivel de politici publice, educație și comunicare, pentru a corecta percepțiile eronate și a reda publicului încrederea în prezent și viitor. Iată câteva direcții esențiale:
- Abordarea nemulțumirilor sociale reale. Nostalgia pentru trecut e, în esență, un simptom al problemelor actuale. Guvernanții ar trebui să trateze cauzele de fond: reducerea sărăciei și a inegalităților sociale, combaterea fermă a corupției, îmbunătățirea serviciilor publice (sănătate, educație) și asigurarea unui nivel de trai decent pentru cetățeni[45][29]. Oamenii nu vor mai privi spre ieri dacă astăzi și mâine le oferă motive de optimism. „Trebuie să redăm oamenilor încrederea prin politici publice corecte și să construim o societate în care dreptatea, echitatea și dezvoltarea reală să fie resimțite de toți cetățenii”, sublinia și șeful statului, ca răspuns la acest sondaj[46]. Cu alte cuvinte, cea mai bună contramăsură la tentația autoritarismului este buna guvernare în democrație – o guvernare care să livreze rezultate pentru cetățeni.
- Educație istorică și civică solidă. Introducerea disciplinei Istoria comunismului în școli este un pas înainte, dar el trebuie implementat cu seriozitate. Nu ajunge tipărirea unui manual – e nevoie ca profesorii să fie formați să predea această materie într-un mod atractiv și empatic, conectând faptele istorice de atunci cu lecțiile pentru societatea de azi[47]. Tinerii trebuie să afle nu doar date și cifre, ci și povești de viață, mărturii ale celor ce au suferit în închisori, destine frânte de Securitate – numai așa vor simți realitatea regimului trecut. Ar fi utilă și crearea unui Muzeu al Comunismului (proiect discutat de multă vreme, dar nerealizat încă[48]), unde generațiile tinere să poată vedea concret cum arăta viața cotidiană în anii dictaturii și ce orori au avut loc. Evenimente precum expoziții, filme documentare, dezbateri publice ar trebui încurajate și susținute. O „pedagogie a memoriei” mai extinsă, care să iasă din cercul restrâns al academicienilor și să ajungă „în comunități, în familii, în spațiul digital – acolo unde se formează convingerile noii generații”, este absolut necesară[49]. Pe scurt, trebuie spus adevărul, tare și clar, despre comunism: și binele, și răul, dar mai ales răul care l-a făcut intolerabil. Numai cunoscând adevărul, tinerii vor fi mai puțin vulnerabili la minciunile frumos ambalate de pe internet.
- Contra-narațiune și gândire critică. În era rețelelor sociale, este important să existe și o contracarare activă a dezinformărilor. Instituțiile statului, ONG-urile și chiar formatorii de opinie online pot contribui la demontarea miturilor nostalgice. Atunci când circulă pe Facebook o postare virală despre „blocurile construite de Ceaușescu pentru tineri – ce lider vizionar!”, cineva ar trebui să amintească și despre cutremurul din 1977 și blocurile prăbușite din cauza calității îndoielnice a construcțiilor, sau despre familiile demolate de buldozerele anilor ’80. Când un clip pe TikTok laudă „siguranța” de pe vremea lui Nea Nicu, merită menționat că România anilor ’80 era plină de milițieni și turnători, și că prețul siguranței era libertatea fiecăruia. Combaterea nostalgiei toxice trebuie făcută însă fără aroganță și fără jignirea celor în vârstă. Mulți bunici sinceri chiar cred că „era mai bine înainte” – nu pentru că iubesc dictatura, ci pentru că își amintesc selectiv momente fericite din viața lor. Un dialog între generații, bazat pe respect, în care bătrânii să-și poată povesti amintirile, iar tinerii să adreseze întrebări critice, poate ajuta ambele părți să înțeleagă mai nuanțat trecutul. Gândirea critică trebuie cultivată: elevii și studenții ar trebui să exerseze distingerea faptelor de propagandă, evaluarea surselor de informație și analizarea perspectivelor multiple asupra istoriei.
- Păstrarea memoriei victimelor și condamnarea simbolurilor comuniste. România a făcut pași importanți, prin raportul Tismăneanu din 2006 și activitatea IICCMER, în condamnarea oficială a regimului comunist. Dar această condamnare trebuie întărită și pe plan legislativ și cultural. În discursul său, Daniel Șandru (IICCMER) a solicitat „adoptarea unei legi care să interzică simbolurile regimului totalitar comunist și cultul persoanelor care l-au susținut”[50], după modelul altor țări (precum Cehia). Scopul nu este cenzurarea cercetării istorice, ci prevenirea instrumentalizării politice a simbolurilor comuniste în spațiul public. De asemenea, trebuie susținute memorialele existente – precum Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet – și eventual extinse. „Nici un leu plătit pentru reîmprospătarea memoriei nu e un leu pierdut”, observa DW, subliniind că nu doar tinerii au nevoie de lecții de istorie, ci și părinții și bunicii lor, „dintre care jumătate spun că era mai bine în comunism”[48]. Generația care a trăit acele vremuri poate că are nevoie, la rândul ei, de o „vindecare de lipsa de memorie”, confruntându-se onest cu ceea ce a însemnat dictatura – poate chiar vizitând (măcar imaginar) pentru o săptămână coșmarul cozilor, frigului și fricii de atunci[51].
În concluzie, nostalgia după comunism în rândul românilor este un fenomen complex, născut din confluența dezamăgirilor prezentului cu idealizarea trecutului. Nu putem cere oamenilor să nu-și mai amintească cu tandrețe de propria tinerețe sau să uite că au avut cândva un loc de muncă stabil și chirie de 100 de lei. Dar putem – ba chiar trebuie – să punem aceste amintiri în context, să le completăm cu adevărul despre lipsurile materiale, opresiunea și izolarea internațională pe care le-a adus regimul comunist. Comunismul nu trebuie demonizat propagandistic, dar nici cosmetizat nostalgic. El trebuie înțeles exact așa cum a fost, cu lumini și (mai ales) umbre, pentru ca societatea să poată merge înainte.
Cazul României arată că, dacă prezentul nu oferă suficientă speranță, privirile se vor îndrepta spre un trecut idealizat, oricât de întunecat ar fi fost el în realitate. Soluția nu este să glorificăm nici prezentul, nici trecutul, ci să învățăm lecțiile corecte din istorie. Iar lecția principală este aceasta: libertatea și democrația nu trebuie considerate ca fiind de la sine înțelese. Ele trebuie explicate, prețuite și apărate zi de zi. Nostalgia comunistă ne arată ce se poate întâmpla atunci când o parte a societății simte că libertatea nu îi aduce beneficii concrete – acea parte începe să viseze la „certitudinile” unei dictaturi. De aceea, e datoria generației actuale de lideri și educatori să ofere oamenilor atât bunăstare, cât și adevăr istoric. Numai astfel vom putea contracara miturile periculoase și vom putea păstra vie memoria corectă a trecutului, în beneficiul viitorului democratic al României[52][31].
Memorialul Durerii
Început în 1991, „Memorialul Durerii” a prezentat, în timp, evenimentele petrecute o dată cu încheierea celui de al Doilea Război Mondial şi până la începutul anilor ’90. Emisiunea a fost difuzată pe postul public de televiziune.
Arhiva online editii poate fi accesata gratuit aici.
Documentare despre comunism în România
- Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu (2010) – documentar realizat exclusiv din arhive oficiale (fără comentariu narativ). Vizualizează trailerul pe YouTube
- Viata privata a lui Nicolae Ceaușescu – documentar în limba engleză despre dimensiunea intimă a dictatorului. Vizualizează pe YouTube
- Ceausescu – Corrupt Dictator of Communist Romania – documentar despre ascensiunea și declinul regimului. Vizualizează pe YouTube
- Romanian Revolution (1989‑90) | Full Compilation – imagini de arhivă din perioada Revoluției Române. Vizualizează pe YouTube
- Explained: The Romanian Revolution – scurt documentar animat despre evenimentele din 1989. Vizualizează pe YouTube
Beyond Torture: The Gulag of Pitesti, Romania (2007) | Full Movie | Fr. Roman Bragg
Rise and Fall of Ceaușescu - Cold War DOCUMENTARY
DOCUMENTAR RECORDER. 30 de ani de democrație
Platforme oficiale (cu plată/subscriere)
- Videograms of a Revolution (1992) – documentar creat prin montaj video amateur și TV asupra Revoluției din decembrie 1989, semnat de Harun Farocki & Andrei Ujică. Disponibil pe platforme de documentar (precum dafilms.com)
Filme despre comunism
| Titlu | Gen | Disponibil |
|---|---|---|
| 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile | Ficțiune | Cinematografe / platforme de film |
| Autobiografia lui Ceaușescu | Documentar de arhivă | Festivaluri / platforme documentare |
| Videograms of a Revolution | Documentar | Festivaluri / streaming artă |
| Chuck Norris vs Communism | Documentar cultural | Festivaluri / streaming documentare |
| The Great Communist Bank Robbery | Documentar istoric-criminal | Netflix (regional) |
| Spy/Master | Serial ficțiune | HBO Max |
| Beyond Torture... | Documentar | YouTube |
| Rise and Fall of Ceaușescu | Documentar | YouTube |
| Through The Iron Curtain... | Documentar emigranți | PBS |
| Recorder doc despre comunism | Documentar | YouTube |
REFERINTE
Surse folosite: Raportul de sondaj INSCOP-IICCMER (iulie 2025)[5][18]; Comunicatul de presă IICCMER 22 iulie 2025[53][36]; Declarații Remus Ștefureac (INSCOP) și Daniel Șandru (IICCMER)[5][44]; Analiză Radio Europa Liberă[54][55]; G4Media.ro[56][32]; Deutsche Welle (dw.com)[21][48].
[1] [8] [9] [10] [11] [18] [25] [30] [32] [33] [34] [37] [56] Sondaj INSCOP: Peste jumătate dintre români văd comunismul ca pe „un lucru bun”. Director IICCMER: Idealizarea comunismului este o vulnerabilitate de securitate națională / Ștefureac: „Faptul că 56% spun că regimul a fost bun, iar 81% că nu era libertate, ne arată că libertatea nu mai este o valoare apreciată”
[2] [3] [15] [20] [41] [42] [46] [52] [54] [55] Studiu Inscop/IICCMER: Românii, nostalgici după perioada comunistă. Doi din trei români consideră că Ceaușescu a fost un lider bun.
[4] [13] [14] Sondaj: Peste 66% dintre români cred că Nicolae Ceaușescu a fost un lider bun - AGERPRES
[5] [6] [12] [16] [17] [19] [26] [28] [44] [45] [49] IULIE 2025: Sondaj de opinie INSCOP Research: Percepția populației cu privire la regimul comunist. Reperele nostalgiei | Membru ESOMAR
[7] [27] [29] [31] [35] [36] [38] [39] [40] [43] [50] [53] Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) anunță rezultatele sondajului de opinie național, realizat de INSCOP Research (la comanda IICCMER), privind nivelul de nostalgie față de comunism, prezent în societatea românească. – IICCMER
[21] [22] [23] [24] [47] [48] [51] Analiză: Istoria comunismului, o nouă disciplină școlară – DW – 04.01.2025
https://www.dw.com/ro/analiz%C4%83-istoria-comunismului-o-nou%C4%83-disciplin%C4%83-%C8%99colar%C4%83/a-71215068
Comentariul va fi postat dupa aprobare