Irina V. Boca este o autoare care scrie asumat împotriva clișeelor și grabei cu care consumăm literatura. Cu o formare atipică – diplomă în inginerie și doctorat în filozofie politică – Irina Boca revendică rolul cuvântului dincolo de comoditățile comerciale și de reflexele „anti-culturale” ale prezentului. Îi repugnă bârfa și polarizarea politică, iar despre limba română vorbește cu luciditate ironică, ca despre un cod pe care încă trebuie să învățăm să-l citim pe îndelete, nu la sprint.
În dialogul de mai jos, pornim de la romanul „Surghiun și Dame”, pe care autoarea îl definește ca pe un experiment în care exilul e trăit „cu fiecare fibră” – o meditație despre „a ști” și „a simți”, despre scris și existență. Emigrarea ei, la începuturi, cu două geamantane și 600 de dolari într-o „lume largă cât Statele Unite”, a decantat o perspectivă care refuză melodrama și preferează claritatea necruțătoare a experienței.
Deși romanul a fost citit de unii ca „fragmentar”, autoarea respinge eticheta: nu o interesează artificiul structural, ci un posibil „continuum epistolar” în care memoria și ideile se așază firesc, fără mimetisme. Referințele la literatură, pictură și filozofie sunt orientative, țesute în funcție de nevoile personajelor de a înțelege realitatea – o realitate în care luciditatea și emoția nu se exclud, ci se țin în echilibru precar.
„Vocea feminină a exilului”, spune Irina, este un armistițiu între ce credeam că știm și ce nu vom ști pe deplin. Scrisul devine astfel un mod de supraviețuire în fața imposibilului și a absurdului, iar raportarea la trecut rămâne mai curând o suită de amintiri care coagulează forma și respiră prin prezent. În aceeași cheie, autoarea admite că disciplina scrisului exclude întreruperile: „nu scrii, nu ești”.
Pentru context, Irina V. Boca a publicat înainte „Occidentul Nevăzut”, iar „Surghiun și Dame” continuă – fără a repeta formal – investigația temelor exilului, intelectului și a unei „voci” greu de auzit dincolo de dualitățile comode („tu vs. eu”, „noi vs. voi”). Mai jos, interviul integral, așa cum a fost realizat.
În Surghiun și Dame exilul este trăit și simțit „cu fiecare fibră”. Cum ați reușit să surprindeți această dimensiune atât de viscerală?
Se spune despre filozofie că „este senzuală”, oare de ce? Oare am putea scrie fără „a gândi” sau „a simți” ce (ni) se întâmplă, cine suntem în momente cheie sau chiar și atunci când ne credem extraordinar de fericiți și, mai cu seamă, am putea (de)scrie ce nu vrem, de fapt, nici să fim, nici să facem? Surghiun și Dame este un roman-experiment ca oricare altul. „Fiecare fibră”, adică fiecare literă, ar trebui să facă diferența între „a ști” și „a simți” ce înseamnă nu numai exilul (de care avem parte de când ne naștem), scrisul (și, desigur, arta, de care se bucură foarte puțini), dar și experiența de viață, așa zisa „existență” de care se pare că atârnăm ca de un fir netors al memoriei (colective sau nu). Emigrată cu două geamantane și $600 în portofel, într-o lume largă cât Statele Unite, fără relații, acoperiș, sau ghid moral, altul decât acela de a fi româncă, am trecut prin marea aventură a vieții ca printr-un film în care amintirile păreau a fi încasetate pe post de mostre derizorii ale (ne)voinței de a trăi. Dar ce era, pe atunci, trăirea? Teroarea falsă a dogmelor reciclate de dragul puterii? Seninătatea ipocrită a profesioniștilor în traume eterne și alte drame de larg sau redus consum? Sau pura întâmplare de „a fi”?
Cuvântul „visceral” este oarecum echivoc, dar dacă l-ai folosit ca adjectiv într-o întrebare despre scris, atunci trebuie să stabilim diferența dintre „dimensiune” (ca și canon spațio-temporal) și prezența cuvântului „surprindere” ce pare a descalifica scrisul ca mod de gândire și chiar și simțire, plasându-l într-un soi de câmp senzorial fără alte coordonate în afara vocabularului ca atare. Surghiun și Dame reduce la tăcere sau seduce acest inuendo de natură epică pentru viitorii (și puținii) cititori interesați de literatură. Până la urmă, scrisul ia naștere în absența unei audiențe, într-o izolare în care totul vorbește, prinde formă și culoare, fără a avea rădăcini altundeva decât, poate, în minimul anturaj al închipuirii.
Structura fragmentară a romanului pare să urmeze dinamica memoriei. A fost o alegere pe care ați făcut-o de la bun început sau s-a conturat pe parcurs?
Acestui roman nu i-am atribuit niciodată o structură fragmentară. Poate pentru că am studiat ingineria și, ca scriitoare (neapărat imatură, diletantă și solitară) am învățat că lirica nu poate face casă bună cu tehnica; poate pentru că sunt femeie și atunci totul pare a fi un „tot” și nu numai un fragment sau altul; sau poate pentru că sunt (încă) româncă (deși numai cu numele) și cursivitatea argumentativă mi-a devenit o a doua natură, nefiind în stare să supraviețuiască doar ca iluzie dogmatică sau of sentimental. În tot cazul, în timp ce „dinamica memoriei” poate fi un concept cochet cu care să ne umplem timpul, în realitate această expresie sau etichetă nu poate desemna ceva tangibil și concret de vreme ce cuvintele „dinamism” și „dinamică” își păstrează terminațiile etimologice din greacă (însemnând forță, energie, mișcare) cât și din româna curentă, desemnând un mecanism sau o mașinărie (dinam), un ritm vivace și, evident, o echipă de fotbal (Dinamo). În punctul ăsta, am putea presupune că memoria colectează vrute și nevrute în favoarea unei longevități teatrale confecționate din date – (pre)istorice, retorice, politice, sau doar mistice.
Pe altă notă sau pe alt portativ, dacă am privi scrisul ca pe o preocupare permanentă atunci nu ne-ar mai da mâna să ne gândim numaidecât la „structuri fragmentare” în defavoarea unui posibil continuum epistolar, iar dacă l-am privi ca pe un hobby (costisitor sau nu), atunci structurarea și fragmentarea nu ar mai părea a fi întrerupte, oricât de aparent sau de în adâncime, de o altă îndeletnicire la fel de filantropic valoroasă (din punct de vedere sentimental sau nu). Cu toate astea, „alegerea” și „conturarea pe parcurs” par a fi același lucru, deși nu sunt. Categoric că nu pot fi din moment ce gândim și simțim în contradictoriu. Altfel spus, ce simțim rămâne negândit și ce gândim se încheagă în lipsa simțurilor, și atunci numai zevzecii incurabili mai pot pretinde că știu ce simt și simt ce știu.
În poveste apar referințe la literatură, pictură, filozofie. Cum ați decis ce influențe să includeți și ce rol joacă acestea în felul în care personajele înțeleg realitatea?
În primul rând, scrisul în românește a forțat alegerea, fie ea (sub)conștientă sau nu, de a include sau omite diverse versiuni conceptuale (din punct de vedere literar). Referințele sunt pur orientative, sumare, ca în orice roman situat la granița dintre modern și post-modern, în care personajele supraviețuiesc imaginativ, adică din ce în ce mai minimal, naiv și, probabil, instinctiv. În al doilea rând, decizia mea de a scrie despre cine sunt (și nu oricine, ci o scriitoare fără patrie), trebuie să fi coagulat noțiunile de bază răspândite peste tot ca niște vele sfâșiate ale unor amintiri crunte, reale, și nu mai puțin artistice. În al treilea rând, experiența personificării „exilului” ca o dublură aleatorie care devine, încet, încet, una dintre nenumăratele și naturalizatele pretendente ale artei de „a ști” sau „a fi” într-o lume conjugată prin „a avea”, definită prin „excludere”, și uitată „ca și cum n-ar fi fost”, a dus la ramificarea mai mult sau mai puțin grafică a nevoii (dacă nu ideii) de a scrie în și despre exil. În al patrulea rând, dacă romanul s-ar fi putut scrie singur n-am mai fi avut o poveste, ci o pastișă fără suflu, stil, sau substanță literară.
Personajele, supuse în egală măsură scrutinului filozofic și grotescului sublim al unei realități fără drept de apel (altul decât bine cunoscuta tânguire a ficțiunii), au trăit cu mine sau am trăit cu ele cât timp am scris romanul, pe un ecran de calculator care nu ne despărțea nici măcar în week-end sau de sărbători. Din punctul ăsta de vedere, realitatea romancieră poate fi privită ca o fabulă a minunatelor și extravagantelor impersonări ad-hoc sau de imediată durată, dar nu și invers.
Romanul păstrează un echilibru delicat între luciditate și emoție. Cum ați reușit să mențineți acest balans?
Luciditatea își are rădăcinile în emotiv și oricât am încerca să negăm legătura dintre supra și sub-conștient, o afirmație a intelectului uman își va face simțită prezența la marginea din ce în ce mai improvizată a abisului tragic. Vrem să dobândim cunoștințe despre natură, fiasco-uri, moarte? Foarte bine, nimic mai simplu, pretindem că suntem niște zombies ai forfotei de un fel sau altul – citadin, nocturn, sau doar rural – și scriem sau citim ce (nu) trebuie, când (nu) trebuie. Fie și așa!, cultura poate fi lucid emotivă când (nu) este cazul sau emotiv-lucidă când (nu) se cade. Avem deja un puzzle de valori? Sau doar o (ne)voință de-a fi sau de-a face ceva? Orice? Oricum? Oricând? Atunci, s-ar putea ca luciditatea și emoția să facă corp comun și întrebările să devină, dacă nu redundante, cel puțin solitare în a (de)masca ambiții. Balansul despre care vorbești îi devine acestui corp la fel de străin sau de familiar ca o paiață al cărei gând neînceput, neterminat, și deci, de (ne)conceput, devine, la rândul lui, un mod de a comunica incomunicabilul.
Ați descris „vocea feminină a exilului” ca pe un armistițiu între ceea ce credeam că știm și ceea ce nu vom ști niciodată pe deplin. Cum s-a conturat această voce în procesul de scriere?
Ne-am putea închipui, probabil, că experiența scrierii, care presupune o revizitare sau o reluare a unui cumul de amintiri peculiare, poate creiona acest armistițiu între credință și știință. Eu am tras o concluzie în privința asta și, este posibil, una nu tocmai amiabilă din punct de vedere sentimental sau chiar și rațional. În accepțiunea mea, „descrierea” presupune imaginație, atenție, detenție pasională și, probabil, și un pic de noroc. Altfel, scrisul n-ar mai fi decât derogare amoros avantajoasă, cult comercial, sau simplă moarte – oarbă, necontenită. Pentru ce? Ah! Pentru că aparent am fost cândva și atunci putem presupune în continuare că (încă) suntem „goi” și că ar trebui să ne îmbrăcăm, deși nu avem nici cu ce, nici cum sau de ce. Că am vrea sau nu, ar trebui neapărat să îndrăznim să țesem imaginativ, instinctiv, sau măcar primitiv, cu mâinile noastre fin-monstruoase, un veșmânt care să ne apere de arșița economică, de crivățul politic, sau chiar și de stihiile lor precupețe precum simțurile (in)uman rătăcite în flacăra, ceața, sau înghețul de pe urmă. Să deducem ca și până acum că între goliciunea aliterară și veșmântul literat se interpune „arta” ca substitut necondiționabil al unei creativități raționale ce devine deodată irațională și deci simțitoare (și invers)? În scenariul ăsta, vocea feminină nu poate fi decât artă sau... nimic alt(ceva).
După 30 de ani de exil, cum simțiți că această experiență v-a schimbat modul de a scrie și de a privi oamenii?
Mai în glumă, mai în serios, mă gândesc la anii petrecuți în exil ca la niște „ani de penitență” care, mie personal, mi-au fost de ajuns. Din păcate, deși nu și din fericire, nu aveam un mod de a scrie înainte de a pleca din Romania. Poate pentru că muncisem și studiasem prea mult și scrisesem prea puțin – câteva articole, două povestiri, și eseuri de „panou”, deci nimic decisiv. La New York, prin 1993, am început un roman pe care, într-un final, l-am intitulat Exil și în care am descris experiența obscură a emigrării, dar nu ca în Surghiun și Dame, ci cu îndărătnicia unei românce de 25 de ani rătăcite în miraculoasa Americă. Nu m-am gândit niciodată să-l public, nu are formatul unui jurnal, ci mai degrabă preia, descrie, exploră și datează minuțios granițele dintre real și fantastic. Cred că l-am terminat și revizuit mult mai târziu, poate la Montreal, Ottawa, sau Toronto, și am uitat de el până când am decis să mă întorc în țară și – aruncându-mi viața la gunoi, literalmente – l-am găsit într-o cutie plină de amprentele scrise ale trecutului. Răsfoindu-l, m-am întrebat cum puteam să prevăd atât de mult din ce avea să urmeze. Încă nu am puterea să-l recitesc în întregime, de revizuit nici atât, iar de publicat nici vorbă.
Felul în care un scriitor privește sau înțelege oamenii îi aparține prin excelență și nu cred că această privire șăgalnic de tăcută trebuie să fie neapărat o piatră de căpătâi sau de temelie. Până la urmă, exilul nu face altceva decât să inverseze polii magnetici ai superficialei perspective așa zis „diferite”.
Ați spus că scrierea romanului a fost o „agonie”. Ce parte a procesului a fost cea mai grea?
Scriind Exilul (care inițial trebuie să fi avut alt titlu), m-am disciplinat să scriu nu pentru că trebuia să mă confesez, să mă simt privilegiată scrijelind certitudini și dubii pe o amărâtă de tastatură sau într-un caiet de notițe, și nici pentru că simțeam nevoia să fac ceva (ne)obișnuit, ci pentru că legătura dintre scriitor și scris nu agreează întreruperile. În timp, „nu scrii, nu ești!” devine un barem intelectual fără alt avantaj decât talentul de-a afirma sau nega când ficțiuni, când realități.
Pentru că scrisesem Occidentul Nevăzut, am scris Surghiun și Dame cu gândul (abracadabresc) de a-l publica și, bineînțeles, de a continua să fabulez despre exil, intelect, și vocea feminină de neauzit dincolo de banalitatea „tu versus eu,” „noi versus voi,” „ei versus ele”. Privind în urmă, îmi dau seama că ar fi mai bine să răspund întrebării menționând ce a fost ușor de scris mai degrabă decât ce s-a formulat ca „agonie”, fie în scris, fie în realitate. Pasajele tehno-logice, lirice, și cele sufletești sau despre artă, filozofie, și cultură în general, au fost ușor de punctat și schițat pe harta universal valabilă a noțiunilor de-a fi orice, chiar și scriitoare. Restul n-a fost decât inspirație – și nu de moment, ci de un cinism neverosimil. Scrisul nu este un „proces” decât în coșmaruri, altfel e ok.
Există o amintire personală care a stat la baza nucleului emoțional al cărții?
Există o linie politică a amintirilor exilului care a dus la domino-ul literar și șahul (ne)jucat prin care ce numim „cultură” se pierde sau se câștigă o/dată ce știm, intuim, sau aflăm ce-i puterea. Și nu mă refer la puterea de-a fi sau de-a avea sau chiar și de-a ne juca de-a ființa și avuția și alte (ne)trecătoare noțiuni neomenesc de omenești, nu!, mai curând m-aș lăsa inspirată de conduita artei ca formă de supraviețuire în mijlocul imposibilului, nimicului, sau absurdului. Dacă urmăm acest fir mai mult sau mai puțin logic, nucleul emoțional al cărții ar trebui să fie cacialmaua – cea mai elementar-elocventă ve(n)detă sentimentală a unei puteri literare fără altă însemnătate decât aceea a unei valute degradante.
Nu există o amintire personală, ci mai degrabă o multitudine de amintiri care s-a închegat de-a lungul timpului, dând curs formei, conținutului, și personajelor, fără a altera esența principială a simțurilor sau a gândit(oar)elor lor realități.
După Surghiun și Dame ați mai continuat să explorați tema exilului în alte proiecte literare?
Da și Nu. Da, istoric. Nu, stilistic. Nu sunt adepta repetițiilor, iar în cultură, ca în orice altceva, nu ne întâlnim decât cu un soi de mimetism mai mult sau mai puțin profund ce pare a ne arăta sau indica ceva negând altceva-ul. Noroc că „gusturile nu se discută”... doar se uită, se regretă, sau se pun la bătaie.
Dacă ați putea transmite un singur gând cuiva care trăiește acum propriul „surghiun”, fie el geografic sau interior, care ar fi acela?
Când și când, gândul aduce cu un refren, poate chiar cu o răstălmăcire sau un soi de alean... Să-l transmiți devine din ce în ce mai problematic, dacă nu de-a dreptul superfluu... pentru că undeva pe parcurs ar înceta să mai fie gând, devenind deodată zgomot alb, însemnătate, durere. Și de ce l-ai mai transmite?
Irina V. Boca a revenit în peisajul editorial românesc cu Surghiun și Dame, un roman despre rădăcini tăiate, fragilități asumate și un feminin care nu cere iertare pentru luciditatea lui. Publicat de Editura Moft, acest nou volum vine la un deceniu după aparițiile autoarei în Statele Unite și la doar un an după romanul Zaria, conceput ca un imn adus limbii române.
Comentariul va fi postat dupa aprobare