În ultimele zile am realizat că nu mai am răbdare pentru social media. Nu pentru că ar fi devenit brusc mai toxică – a fost mereu – ci pentru că degradarea discursului public a ajuns la un nivel la care absurdul nu mai e o excepție, ci normă. Nu mai asistăm la opinii diferite, ci la o demolare sistematică a ideii de dialog, rațiune și competență.
Am ajuns într-un punct în care spațiul public nu mai este un loc al dezbaterii, ci un teren de joacă pentru indignări fabricate, livrate cu voce ridicată și aer de adevăr suprem. Iar ceea ce ar trebui să ne îngrijoreze nu este existența acestor derapaje, ci faptul că ele sunt propagate de oameni care, cândva, știau ce înseamnă presa.
Intenționat, am luat o pauză de la urmărirea postărilor de pe social media. Să se așeze cozonacul, să intre lumea liniștită în noul an, cu muzică, cu cafea, cu gândul aerisit. Între timp însă, am aflat că „a explodat” un scandal. Nu despre război. Nu despre economie. Nu despre educație. Nu despre viitor. Nu despre inflație, sănătate sau infrastructură. Nu.
Scandalul era că la Concertul de Anul Nou de la Viena dirijorul era gay. Și avea unghiile date cu ojă.
Atât au reținut.
Nu muzica. Nu orchestra. Nu rafinamentul unui eveniment care, de zeci de ani, ține Europa laolaltă prin cultură. Nu emoția, nu tradiția, nu tensiunea artistică. Pentru unii, concertul a fost artă. Pentru alții, a fost un control de identitate.
Momentul în care absurdul a devenit oficial a fost sintetizat perfect într-o postare publică semnată de Robert Turcescu:
„Cum se uitau muzicienii din orchestră la clovnul ăla de dirijor cu unghii date cu ojă! Tu-vă-n aripă!”
Nu este o glumă. Nu este pamflet. Nu este ironie. Este nivelul la care a ajuns discursul public al unor foști jurnaliști care au ales să renunțe complet la rigoare, la nuanță și la responsabilitate, în favoarea unui rol mult mai profitabil: cel de agitator.
Robert Turcescu nu mai este un caz izolat. Este doar unul dintre simbolurile acestui derapaj. Alături de el pot fi amintiți și alți foști jurnaliști, precum Marius Tucă, ajunși să funcționeze ca portavoce pentru un suveranism construit pe frică, resentiment și simplificări agresive. Un suveranism care nu explică nimic, nu propune nimic, dar atacă tot.
Din acest registru de „revelații” aflăm că valoarea nu mai este măsurată prin competență, creație sau contribuție, ci prin aparență:
– dirijorii invitați la Filarmonica din Viena nu sunt buni dacă nu respectă un cod cromatic imaginar al unghiilor,
– matematicienii cu doctorat la Sorbona devin suspectați pentru că au părul creț,
– actorii care se opun lui Putin nu sunt demni de luat în serios pentru că poartă tricou,
– femeile educate, premiate, recunoscute internațional devin automat „problematice” dacă nu se conformează unui tipar estetic inventat pe Facebook.
În schimb, același public nu pare deranjat de prostie, hoție, impostură sau trădare. Acestea sunt negociabile. Acceptabile. Uneori chiar admirabile. Un om prost nu îi amenință. Un hoț le seamănă. Un trădător poate fi „de-ai noștri”. Dar un om liber, asumat, diferit? Asta sperie.
De aici vine furia. Nu din dragoste pentru valori, ci din frică. Frica de o lume mai complexă decât pot duce. Frica de oameni care nu pot fi controlați prin rușine, normă sau conformism. Frica de libertate.
De aceea, actul artistic este complet inaccesibil acestui tip de discurs. Nu există instrumentele necesare pentru a-l înțelege, așa că este redus la bârfă. Nu poate fi judecată valoarea, așa că este atacată existența. Iar rezultatul este absurdul total: un om poate fi orice, numai să nu fie el însuși.
Suveranismul acesta nu apără nimic. Nu cultura. Nu identitatea. Nu demnitatea. Este doar o mască sub care se ascunde incapacitatea de a accepta pluralitatea, diferența și complexitatea. Un zgomot continuu menit să acopere golul de idei.
Și, ca să lămurim un lucru simplu pentru cei care par sincer confuzi: nimeni nu „devine gay” pentru că ascultă muzică bună sau admiră un artist. Nu te transformă nici un dirijor, nici un actor, nici un muzician. Așa cum nu te face mai puțin bărbat faptul că apreciezi cultura, inteligența sau rafinamentul.
Dacă ar fi fost așa, jumătate din omenire și-ar fi schimbat identitatea după ce l-ar fi ascultat pe Ceaikovski, l-ar fi urmărit pe Freddie Mercury sau ar fi citit o carte bună. Realitatea este însă mult mai simplă și mult mai incomodă pentru unii: arta nu „strică” oameni. Doar îi scoate din ignoranță.
Iar dacă, după un concert de asemenea calibru, singurul lucru cu care ai rămas este orientarea sexuală a dirijorului sau culoarea unghiilor lui, problema nu e pe scenă. Problema e în fotoliu.
Comentariul va fi postat dupa aprobare