Am așteptat ceva timp până să mă conving că nu mai urmeaza nici un episod din sezonul doi al serialului The Last of Us, ajuns la sezonul doi pe Max și transmis pe TV pe HBO. După câteva săptămâni am acceptat că serialul s-a terminat brusc lăsând fanii să înțeleagă ce vor ei din povestea sezonului doi, care pare că nu a primit o concluzie, pe care ar fi meritat-o.
Pentru că scriu de atâția ani și pe site-ul dedicat tehnologiei și gamingului este logic să nu mă gândesc la fanii jocului, pe care se bazează.
The Last of Us – sezonul 2 și pierderea complicității
Sezonul al doilea din The Last of Us începe promițător: replică ritmul jocului video, introduce inamicii familiari și păstrează atmosfera apăsătoare a unei lumi post-apocaliptice. Episoadele inițiale o urmează pe Ellie (Bella Ramsey) și partenera sa, Dina (Isabela Merced), printr-un Seattle devastat, iar titlurile zilnice, preluate din joc, stabilesc clar că suntem încă în universul cunoscut de jucători. Dar undeva pe parcurs, serialul pune jos controllerul.
Adaptările nu trebuie să copieze fidel sursa, ci să o reinterpreteze, așa cum susține teoreticiana Linda Hutcheon. Problema apare însă atunci când o adaptare nu reușește să transpună ceea ce este definitoriu pentru mediul original – în cazul de față, interactivitatea. Jocul The Last of Us Part II nu este memorabil doar pentru poveste, ci pentru felul în care jucătorii participă activ la ea.
Fără acțiune, fără alegere
Un exemplu clar al decalajului dintre joc și serial este felul în care este portretizată Ellie. În joc, ea este activă, impulsivă, uneori nemiloasă. În serial, violența este redusă, mutată în afara ecranului sau redată cu distanță. Multe secvențe intense au fost adaptate cu rezerve, unele din motive tehnice – showrunner-ul Craig Mazin a recunoscut dificultăți în coregrafierea luptelor din cauza constituției fizice a Bellei Ramsey.
Drept rezultat, Ellie devine un personaj pasiv. În loc să acționeze, ea reacționează. Într-una dintre cele mai importante scene din joc, Ellie îi ucide deliberat pe Owen și Mel. În serial, moartea lor este accidentală, un glonț rătăcit care ricosează. Astfel, actul de violență nu mai este o alegere conștientă, ci o tragedie întâmplătoare. Această schimbare îi anulează agenția, iar implicarea emoțională a publicului scade proporțional.
O lume mai mare, dar o poveste mai slabă
Pe măsură ce Ellie se pierde în fundal, serialul dezvoltă în schimb aspecte geopolitice ale lumii post-pandemice: grupurile radicale Serafite și WLF, trecutul comunității Jackson, liderii și noile personaje precum Gail (Catherine O’Hara) sau Isaac (Jeffrey Wright). Acestea îmbogățesc universul, dar diluează firul narativ central – răzbunarea personală a lui Ellie.
Deși adaptarea urmează structura narativă îndrăzneață a jocului, în care jucătorul este forțat să vadă conflictul și prin ochii lui Abby (Kaitlyn Dever), lipsa timpului petrecut cu fiecare personaj slăbește intensitatea emoțională. În joc, Abby și Ellie sunt oglinzi ale aceleiași traume și dorințe de răzbunare. În serial, ele par doar adversare puse în contrast, nu în reflecție.
Risc de fragmentare
Partea a doua a jocului este redată din perspectiva lui Abby – o tranziție care, în format de joc, funcționează prin imersiune. În serial, acest lucru riscă să devină un obstacol: pentru telespectatori, următoarea etapă a poveștii ar putea sosi abia peste câțiva ani. Emoțiile care în joc se încheagă într-un weekend de gameplay ar putea pierde coerența în formatul serializat.
Sezonul 2 al serialului The Last of Us începe ca un tribut fidel și familiar fanilor jocului, dar în cele din urmă se transformă într-un serial de prestigiu – elegant, bine jucat, dar inert. Fără interactivitatea și complicitatea care defineau experiența originală, adaptarea pare să ne invite să privim, nu să simțim.
Devine din ce în ce mai deranjant, de asemenea, faptul ca marile studio-uri aleg să scurteze din ce în ce mai mult numărul de episoade ale unui sezon. Și, cel puțin pentru mine, începe să pară că noile sezoane sunt făcute doar pentru a se bifa realizarea lor. Poate că sunt eu de vină că nu m-am obișnuit cu modul pe repede înainte și mă gândesc, încă, la acele seriale lungi care îți testau răbdarea și te făceau să pari parte din familie, din povestea personajului.
Rămâne de văzut dacă partea a treia va reuși să recupereze firul emoțional rupt. Între timp, fanii jocului pot doar să se întrebe: dacă cele mai puternice momente sunt cele pe care le joci, ce rămâne când tot ce poți face e să privești?
Comentariul va fi postat dupa aprobare