Bugetarul, țapul ispășitor preferat al unei clase politice ipocrite

Dacă aș fi tentat să joc același joc murdar ca unii proprietari de site-uri pseudo-jurnalistice, aș începe acest text cu acuze fără fond și cu lozinci care alimentează conflictul artificial dintre angajații de la stat și cei din mediul privat. Dar adevărul e mai incomod – și mai profund.

Clasa politică aflată azi la butoane știe că, pentru a-și ascunde incompetența și interesele, are nevoie de un inamic de serviciu. Iar cel mai la îndemână țap ispășitor rămâne bugetarul. Mai ales profesorul, medicul, funcționarul sau polițistul care, în lipsa unei apărări reale, devine ținta perfectă.

Ni se spune că statul „nu își permite” să-i mai plătească, că sunt „răsfățați” și „ineficienți”. Se omite însă faptul că acești oameni sunt baza unor servicii publice esențiale. Că salariile lor, chiar și acolo unde au crescut, nu reflectă nici riscul profesional, nici lipsa de resurse, nici efortul depus într-un sistem disfuncțional.

În 2017, statul a votat o lege a salarizării unitare. Teoretic, aceasta prevedea că niciun salariu din sistemul public nu poate depăși salariul președintelui. În practică, legea a fost aplicată selectiv. În timp ce o parte dintre bugetari au rămas pe grile vechi, în alte zone – companii municipale, agenții de stat – s-au acordat salarii și bonusuri de mii de euro lunar, mult peste pragul stabilit. Ba mai mult, simplul privitor de știri la televizor, care află cu stupoare că unii judecători ies la pensie cu indemnizații de 180.000 de lei, rămâne cu impresia că în intreg sistemul bugetar oamenii se lăfăie în bani.

Există jurnaliști care aleg să privească mai adânc. Ei semnalează risipa bugetară reală: studii de fezabilitate care nu duc nicăieri, contracte pentru proiecte care nu se mai implementează, achiziții inutile. Dar vocile lor sunt acoperite de zgomotul celor care preferă furia în locul analizei.

O analiză reală arată că doar 8,36% din populația României lucrează în sectorul public — un procent care plasează țara pe locul 6 din coadă în Uniunea Europeană. Prin comparație, Germania are 10,7% angajați la stat, Franța ajunge la 13,4%, iar Suedia depășește 15%. Aceste cifre contrazic direct narativul conform căruia „statul român este prea mare”. Adevărul este altul: statul nu e supradimensionat, ci prost organizat.

În prezent, România are aproximativ 1,28 milioane de angajați în sectorul public, dintre care:

peste 300.000 lucrează în educație (profesori, educatori, personal auxiliar);
aproape 150.000 în sănătate (medici, asistente, infirmieri);
peste 80.000 în ordine publică (polițiști, jandarmi, pompieri).
in administrația locală (primarii și servicii locale) și centrală (ministere, agentii, inspectorate etc) sunt aproximativ 450.000.

Aceștia nu sunt „grăsimea sistemului”, ci coloana lui vertebrală. Nu aici se află problema.

Adevărata problemă se ascunde în sutele de instituții centrale, agenții, autorități, regii autonome, unde se adună funcții birocratice suprapuse, angajări pe bază de relații și o cultură a ineficienței. Acolo unde organigramele sunt stufoase, iar rezultatele — aproape inexistente.

Între timp, parlamentarii s-au lăudat că „își îngheață” indemnizațiile, omițând să spună că beneficiază de zeci de comisii, sume forfetare, chirii decontate și alte avantaje. În timp ce critică „cheltuielile bugetare”, aceiași politicieni susțin instituții pline de rude, fini și apropiați de partid, angajați fără concurs și fără raportări clare.

Rezultatul? Un discurs populist care a prins. La televizor, bugetarii sunt prezentați ca niște privilegiați care cer mereu mai mult. Pe rețelele sociale, sunt trimiși „să vadă cum e la privat”. Ce nu se spune este că mulți dintre protestatari sunt chiar cei care ar trebui să controleze dacă firmele respectă legea, dacă plătesc taxele, dacă nu muncesc oameni la negru. Cel care înjură pe rețele sociale atunci când vede un bugetar cu un mesaj de protest scris pe o foaie nu înțelege că cel care e "asistat social de lux" nu a ieșit niciodată la un protest și nu știe ce înseamnă să îți ceri drepturile și nici cum e să te trezești că luna asta nu vei mai avea bani de rată la bancă.

În toată această poveste, ignorăm complet o categorie vulnerabilă: pensionarii. După zeci de ani de muncă, mulți dintre ei au ajuns la venituri mizere, sub pragul decenței. Sunt puși să plătească taxe și impozite dintr-o pensie mai mică decât salariul unui muncitor necalificat. În loc să fie sprijiniți, sunt transformați în cifre reci în bugetul unui stat care promite mult și oferă puțin.

Dar de unde vin banii pentru pensii? Din contribuțiile celor care muncesc. Și aici e problema reală: doar 49,2% din populația României este activă pe piața muncii. E un procent rușinos – doar Grecia și Italia stau mai prost. În alte țări europene, precum Malta, Olanda sau Irlanda, peste 63% din populație muncește. La noi, restul stă între abandon școlar, migrație, pensionări timpurii (cum e cazul magistraților retrași la 48 de ani) și muncă la negru.

Șmecherii cu bolizi de 100.000 de euro, nedeclarați, le cer celor care au muncit cinstit pentru veniturile lor să fie „solidari”. Sunt aceiași care nu vin niciodată cu soluții reale pentru creșterea numărului de angajați. În schimb, vin cu idei de genul „burse de merit” acordate elevilor care au o singură performanță: că vin la școală. Reforma în educație nu înseamnă să-i păcălești pe copii că e bine să înveți doar pentru că iei niște bani. Reforma reală înseamnă să le oferi șanse, profesori buni și viitor – nu iluzia unei recompense nemeritate.

Tăierea sporurilor nu înseamnă că ai făcut reformă. Să nu fiu înțeles greșit, sporurile nejustificate trebuie eliminate. Și mai trebuie accentuat și explicat că nu toți beneficiază de aceste sporuri iar cei care le iau au o bază legală în spate. Adevărata reformă înseamnă altceva:

comasarea administrației locale, dar nu făcută pe hârtie sau din birourile centrale, ci pe teren, cu dialog real cu cetățenii – inclusiv cei din sate. Reforma în administrație nu trebuie să rupă oamenii de statul care ar trebui să îi sprijine. Orice desființare de primării sau servicii locale trebuie să răspundă la întrebarea: îl va ajuta sau îl va îngreuna pe cetățean?
digitalizarea serviciilor publice trebuie să aibă ca scop modernizarea și eficientizarea activității, nu eliminarea locurilor de muncă. Politicienii trebuie să înceteze să folosească digitalizarea ca pretext pentru concedieri. Un sistem digital eficient îi permite angajatului să iasă din birou, să meargă în teren, să răspundă mai bine nevoilor comunității.
eliminarea posturilor sinecuriste – acele funcții inventate pentru recompensarea politică;
combaterea muncii la negru și a evaziunii fiscale, estimate la peste 12% din PIB;
o strategie națională pentru creșterea ocupării forței de muncă, însoțită de sprijin pentru cei care vor să se întoarcă pe piața muncii sau să se recalifice.

Problema nu e că „sunt prea mulți bugetari”, ci că sunt prea puțini oameni care muncesc. Și prea mulți care profită de sistem fără să contribuie la el. Iar când cei cinstiți sunt puși unii împotriva altora, în timp ce privilegiile adevărate rămân intacte, nu putem vorbi de o reformă. Doar de o manipulare cinică, cu efecte sociale pe termen lung.

Mai jos o analiză video de la TVR Info pe un subiect citit și în presa online: