În Derbyshire, în secțiunea din National Forest, stejarul Feanedock se vede de la distanță, ca și cum ar chema la el. Înfipt într-un peisaj de câmpuri deschise, garduri de păducel și tânără pădure de fag, acest stejar impunător este un „copac ancoră” pentru întreaga zonă: susține o biodiversitate bogată și devine punct de orientare pentru oameni și pentru ecosistem.
Oamenii de știință știu de mult că stejarii sunt printre speciile-cheie ale pădurilor europene, susținând mai multă viață decât orice alt arbore nativ din Marea Britanie. La baza stejarului Feanedock pot fi observate, la o singură privire, păsări (mierle, pițigoi, privighetori de grădină), insecte, mamifere mici, ciuperci și o multitudine de alte organisme. De peste două secole, acest copac oferă habitat, adăpost și hrană – inclusiv pentru oameni, dovadă fiind ruinele unei locuințe aflate în umbra sa.
În ultimii ani însă, căldura extremă și secetele repetate și-au pus amprenta asupra stejarului Feanedock, care a pierdut două ramuri mari. În vara lui 2023, o echipă de dendrocronologi a prelevat probe din trunchi pentru a studia anii „buni” și „slabi” de creștere. Au numărat 195 de inele, fără a ajunge la centrul arborelui, ceea ce sugerează că stejarul a fost probabil sămânțat la începutul secolului al XIX-lea sau chiar mai devreme.
În iulie 2023, stejarul a devenit scena unui proiect artistic și juridic, „Ring of Truth”, în care copacul a fost imaginat ca reclamant într-un proces împotriva guvernului britanic, desfășurat în anul fictiv 2030. Un avocat specializat în drepturile naturii a argumentat că autoritățile nu și-au respectat obligațiile asumate prin Climate Change Act 2008, iar oamenii de știință au adus dovezi despre efectele încălzirii globale, creșterii CO₂, degradării solului și bolilor asupra copacilor. Publicul, în rol de juriu, a decis în favoarea „reclamantului”, subliniind obligația statului de a proteja stejarii-ancoră și comunitățile care depind de ei.
Memoria copacilor: nu metaforă, ci realitate biologică
Întrebarea centrală apărută din aceste experimente artistico-științifice este: cum și ce își „amintesc” copacii? Cercetările recente arată că memoria arborilor nu este doar o metaforă poetică, ci un proces biologic real, înscris în celulele lor.
Una dintre cele mai spectaculoase forme de memorie este memoria epigenetică – capacitatea unui copac de a „nota” experiențele de viață și de a-și ajusta răspunsul la mediu, fără a modifica secvența ADN. În cadrul proiectului Membra („Understanding Memory of UK Treescapes for Better Resilience and Adaptation”), cercetătorii au studiat specii importante pentru peisajele britanice – stejar, frasin, alun, fag, mesteacăn – pentru a înțelege cum înregistrează arborii stresul de mediu și cum acest „istoric” influențează reziliența pădurilor.
În centrul acestui proces se află metilarea ADN-ului, adică atașarea unor mici grupări chimice (metil) pe secvența genetică. Aceste semnături nu rescriu codul, dar modifică felul în care el este „citit”: pot activa sau dezactiva gene, pot amplifica sau reduce anumite răspunsuri fiziologice și pot schimba modul în care copacul crește, se apără sau se adaptează. La stejari, expunerea repetată, pe termen lung, la secetă este asociată cu modificări de metilare, ceea ce sugerează că arborii își pot ajusta expresia genelor în funcție de stresurile pe care le-au întâlnit.
Aceste memorii epigenetice le pot permite copacilor să reacționeze mai rapid la secetă, boli sau extreme climatice și, în unele cazuri, pot fi transmise generațiilor următoare. La plante cu cicluri de viață mai scurte, acest tip de moștenire este bine documentat; la arborii longevivi, mecanismele sunt încă cercetate, dar implicațiile pentru regenerarea și reziliența pădurilor sunt majore.
Un rezultat surprinzător la stejar a fost descoperirea că nivelul de metilare variază de-a lungul anului: este mai scăzut la început de primăvară și crește odată cu înaintarea sezonului de vegetație. Acest lucru sugerează că „imprimarea” memoriei în celulele copacilor este mult mai dinamică decât se credea și că momentul exact în care apare stresul (secetă, căldură, boală) poate influența cât de puternic este „înregistrat” în memorie.
Puieții și memoria stresului: cine va supraviețui în pădurile viitorului?
Dacă stejarii seculari impresionează prin vârstă și masivitate, adevărata criză se vede adesea sub coronament: lipsa generațiilor tinere. Studiile din păduri britanice arată scăderi accentuate ale numărului de puieți și sămânțari, din cauze multiple – secete prelungite, temperaturi în creștere, presiunea erbivorelor, noi dăunători și patologii.
În unele specii, precum ulmul și frasinul, bolile au adus populațiile aproape de pragul de neregenerare naturală. Pentru ca pădurile să aibă viitor, puieții trebuie să fie extrem de adaptabili – nu doar ca formă sau creștere, ci și la nivel molecular.
În cadrul proiectului Membra, cercetătorii au testat cum experiențele parentale influențează urmașii. Într-un experiment desfășurat la Birmingham Institute for Forest Research (BIFoR), arbori de stejar și alun au fost expuși la concentrații ridicate de CO₂ (aproximativ +150 ppm față de nivelurile actuale), similare cu cele estimate pentru anul 2050 în Marea Britanie.
Rezultatele arată că semințele provenite de la stejari expuși la CO₂ ridicat au fost mai mari, iar puieții lor au crescut mai repede și au prezentat o rezistență îmbunătățită la boli fungice precum făinarea. Analiza moleculară arată că această memorie a expunerii este imprimată în gene implicate în mecanismele de apărare. Deși legătura directă cu reziliența pe termen lung este încă în studiu, tendința sugerează că experiențele arborilor-mamă pot „pregăti” generațiile următoare pentru un climat mai dur.
Efectele benefice au fost mai puternice în anii de „mast” (când stejarii produc un număr foarte mare de ghinde), ceea ce sugerează că ciclurile de reproducere și resursele disponibile influențează modul în care se transmit aceste trăsături adaptative. Similar, puieții proveniți de la stejari supuși repetat secetei au arătat o toleranță crescută la lipsa de apă, ceea ce indică un fel de „priming” intergenerațional.
Cercetătorii au demonstrat și că puieții pot fi „antrenați” artificial: tratamente timpurii cu anumite compuși naturali au crescut rezistența la făinare a puieților de stejar, declanșând răspunsuri biochimice și de expresie genică ce seamănă cu o memorie imunologică. Această „amorsare” ar putea deschide noi căi pentru gestionarea sănătății pădurilor și pentru programele de reîmpădurire.
În același timp, nu toate speciile reacționează la fel. La alun, expunerea la CO₂ ridicat a dus la fructe mai mici și puieți care adesea nu au reușit să se dezvolte. Această diferență subliniază faptul că strategiile de împădurire și de selecție a semințelor nu pot fi standardizate: este nevoie de decizii adaptate fiecărei specii, ținând cont de istoricul de mediu al arborilor-sursă.
Inelele copacilor: arhive de memorie ecologică
Inel cu inel, copacii își scriu propriile cronici. Datele din trunchiurile arborilor, precum Feanedock Oak, arată cum reacționează pădurile la schimbările climatice, la creșterea concentrațiilor de CO₂ și la extreme meteorologice.
Unele studii indică faptul că nivelurile crescute de CO₂ au dus deja la o creștere mai rapidă și la o capacitate mărită de stocare a carbonului la anumiți stejari – un semn încurajator la prima vedere. Însă o creștere accelerată poate avea și costuri ascunse: arborii care ajung repede la maturitate tind, în unele cazuri, să aibă o durată de viață mai scurtă, ceea ce poate afecta stabilitatea stocării de carbon pe termen lung.
Aceste schimbări nu privesc doar copacii în sine, ci întreg ecosistemul. O pădure dominată de specii cu creștere rapidă și viață scurtă va avea structură, biodiversitate și reziliență diferite de una dominată de arbori longevivi, cu memorie ecologică profundă. În scenariul cel mai nefavorabil, astfel de păduri ar putea eșua în regenerare și s-ar putea prăbuși în fața presiunilor cumulative.
În Marea Britanie, modelele climatice indică ierni mai calde și mai umede și veri mai fierbinți și mai uscate, un context dificil pentru multe specii native. Boli precum boala frasinului (ash dieback) au transformat deja peisaje întregi, cu pierderi estimate de până la 80% din frasinii din anumite regiuni – nu doar o pierdere de specie, ci și a mii de alte organisme care depindeau de ea.
În acest context, selecția semințelor de la arbori care au supraviețuit secetelor sau bolilor devine o strategie importantă. Viitoarele păduri vor trebui să îmbine diversitatea genetică, memoria ecologică și grija comunităților locale pentru a rezista într-o lume tot mai instabilă.
Drepturile copacilor și rolul lor în justiția ecologică
Paralel cu descoperirile științifice despre memoria arborilor, la nivel global crește și recunoașterea legală a „drepturilor naturii”. De la decizii de Curți Constituționale care protejează păduri, până la legi pentru bunăstarea generațiilor viitoare sau inițiative private care oferă naturii un loc formal în structurile de guvernanță, ideea că ecosistemele au drepturi intră tot mai serios în dezbaterea publică.
Acest viraj juridic completează concluziile proiectului Membra: pădurile mature, cu memorie adâncă și biodiversitate bogată, nu pot fi înlocuite pur și simplu prin plantări rapide de copaci. Iar a le trata doar ca „mașini de captat carbon”, fără a ține cont de rolurile lor culturale, sociale și ecologice, înseamnă să pierdem o parte esențială a valorii lor.
Proiectul artistic Walking Forest, de exemplu, a lucrat cu istorii precum cea a pinului Monterey plantat de sufrageta Rose Lamartine Yates, ultimul supraviețuitor al unui arboret istoric creat la începutul secolului XX la Eagle House, un loc de refugiu pentru activistele mișcării sufragetelor. Semințele acestui copac au fost colectate, propagate și oferite, în ultimii ani, activistelor climatice, liderilor comunitari și negociatorilor de la conferințele ONU pentru climă – ca simbol al rezilienței și al continuității dintre generații.
În altă acțiune, un mesteacăn argintiu de 100 de ani, tăiat pentru proiectul feroviar HS2, a fost purtat prin Coventry de zeci de femei, ca gest de doliu și protest față de distrugerea pădurilor. Astfel de gesturi artistice și civice arată cum copacii devin puncte de convergență pentru durerea, rezistența și grija umană față de natură.
Aceste povești nu sunt excepții. De la reacțiile publice la tăierea arborilor urbani, până la protestele pentru protecția pădurilor seculare, copacii au devenit noduri simbolice ale dezbaterii despre justiție ecologică, memorie și responsabilitate față de viitor.
Copacii ca povestitori și „profesori” ai viitorului
Cercetarea despre memoria arborilor abia începe să dezvăluie complexitatea felului în care copacii își „notează” experiențele și le pot transmite mai departe. Pe măsură ce înțelegem mai bine cum funcționează aceste mecanisme la nivel celular, biochimic și ecologic, devine tot mai clar că pădurile sunt mai mult decât decor natural: sunt arhive vii, povestitori și, într-un anumit sens, profesori.
Proiecte precum Membra și Walking Forest, la intersecția dintre știință, artă și activism, schimbă felul în care privim arborii: din fundal pasiv în ființe cu rol activ în ecosisteme și comunități. A învăța să le ascultăm „memoria” ne poate ajuta să luăm decizii mai bune despre ce, unde și cum plantăm, ce păduri protejăm cu prioritate și cum ne asumăm responsabilitatea pentru schimbările pe care le provocăm.
Stejarul Feanedock, cu ramurile lui rupte, dar cu solul viu sub coronament și cu fauna care îl folosește în continuare ca refugiu, devine un simbol al acestei memorii și al nevoii de grijă. Așa cum un participant la Walking Forest a sintetizat: „Suntem ca arborii. Cu cât ne înrădăcinăm mai bine și ne lăsăm hrăniți de cei din jur, cu atât putem rezista mai bine furtunilor”.
Articol bazat pe cercetările realizate de Estrella Luna-Diez (Associate Professor in Plant Pathology, University of Birmingham), Anne-Marie Culhane (Visiting Research Fellow, University of Exeter) și Bruno Barcante Ladvocat Cintra (Research Fellow, University of Birmingham), în cadrul proiectului Membra și al colaborărilor cu colectivul Walking Forest.
Comentariul va fi postat dupa aprobare