Building the Band, noul reality show muzical lansat de Netflix, încearcă să readucă magia competițiilor care au făcut istorie în anii 2000 – Pop Idol, The X Factor, The Voice – și o combină cu un concept contemporan: formarea unor trupe muzicale fără ca membrii să se vadă între ei. Un fel de Love Is Blind întâlnește The Circle, dar cu accent pe voce, nu pe aparențe.
Un format curajos, dar cu o execuție inegală
50 de concurenți, fiecare în propria cabină izolată fonic, pot oferi 10 aprecieri („like-uri”) altor voci pe care le consideră potrivite pentru o viitoare trupă. Pentru a merge mai departe, fiecare are nevoie de minimum 5 aprecieri. Ulterior, vor fi formate șase trupe, fiecare cu 3–5 membri, care vor concura sub îndrumarea unor mentori cunoscuți precum Nicole Scherzinger, Kelly Rowland și regretatul Liam Payne.
Premisa este una promițătoare, o reacție la lumea vizuală și superficială în care trăim. Show-ul îndeamnă la a asculta mai atent, fără a judeca după aparențe. Însă această idee puternică este pusă în pericol de un ritm lent și o structură care trenează, mai ales în primele trei episoade dedicate formării trupelor.
O construcție lentă care poate risipi interesul
Dacă în epoca Pop Idol sau The X Factor audițiile durau două episoade, aici ele se întind pe mai bine de trei ore, într-un format de tip binge (patru episoade lansate inițial, restul amânate). În lipsa unei construcții progresive sau a unui sistem de eliminare mai alert, publicul riscă să-și piardă răbdarea.
În primele episoade, interacțiunile dintre concurenți sunt limitate la chat-uri scrise – fără să se vadă, doar pe baza vocilor și a intuiției. Unii vin cu idei clare – „vreau o trupă doar cu băieți” sau „caut o sororitate” – ceea ce pare în contradicție cu natura experimentului. Aici, tocmai lipsa așteptărilor ar fi trebuit să fie cheia reușitei.
Contextul emoțional: ultimul proiect al lui Liam Payne
Liam Payne, fostul membru One Direction, este menționat încă din primul episod, într-un moment de recunoaștere sinceră oferit de gazda AJ McLean (Backstreet Boys). Reality show-ul a fost filmat înainte de moartea lui Payne, iar Netflix a ales să-l lanseze ca un omagiu. Totuși, pentru unii spectatori, prezența sa poate provoca disconfort, mai ales știind că acesta este ultimul său proiect.
Concurenți vocali puternici, dar cu puțin spațiu de dezvoltare
Majoritatea participanților sunt tineri, cu experiență muzicală și voci bine antrenate. Stilul de interpretare e intens, tehnic, uneori chiar exagerat – un contrast clar cu naturalețea candidă a audițiilor de acum 20 de ani. Nu există „audiții pentru efect comic” sau momente jenante – totul e curat, calculat, aproape steril. Criticile sunt oferite între colegi, cu tact și fără umilință, iar AJ McLean intervine doar pentru anunțuri oficiale.
Abia după formarea trupelor, concurenții ies din cabine și se văd pentru prima dată. Uneori, chimia există; alteori, expresiile spun mai mult decât cuvintele. Tensiunile cresc, promisiunile se încalcă, iar spectacolul începe să capete accente mai dramatice – semn că emisiunea va merge, probabil, în direcția tipică reality TV, cu conflicte și aliante fragile.
Din păcate, cele 5 episoade în care trupele au concurat pentru marele premiu au părut comprimate, pe repede înainte, cu destul de puține imagini cu povestea din spatele interpretărilor, cu accent pe drame personale, uneori parcă regizate.
Personal aș fi zis că puteau să mărească numărul de episoade, material ar fi avut, dovadă fiind clipul final în memoria lui Liam Payne, un extras al pauzelor dintre momente.
O adaptare modernă cu limitări evidente
Building the Band pare mai interesat de spectacol decât de găsirea unor talente autentice. Deși conceptul „trupelor formate pe nevăzute” este original, el pare uneori forțat, iar structura îngreunează urmărirea. Într-o epocă în care artiștii se afirmă singuri pe TikTok sau YouTube, ideea de a lansa o trupă pop printr-un reality TV pare anacronică – sau cel puțin, greu de implementat.
Concluzie: merită sau nu?
Building the Band oferă momente de nostalgie și o idee curajoasă, dar ritmul lent și construcția haotică reduc din impact. Cei pasionați de muzică și reality TV ar putea fi tentați să-l urmărească, dar să nu se aștepte la o revelație.
STREAM IT – dacă ai crescut cu talent show-uri și vrei să vezi o reinterpretare a genului.
SKIP IT – dacă ai nevoie de un ritm alert, structură clară și mai puțină diluare narativă.
Comentariul va fi postat dupa aprobare