Un eșec literar rar ajunge să fie punctul de plecare pentru un roman recompensat cu unul dintre cele mai importante premii din lume. În cazul lui David Szalay, câștigător al Booker Prize 2025 cu romanul „Ce nu poate fi rostit”, publicat de Editura TREI, decizia de a abandona un manuscris aproape finalizat a devenit momentul zero al unei cărți care i-a schimbat cariera.
„În 2020, am abandonat o carte la care lucram de câțiva ani și pe care o scrisesem deja în mare parte. Desigur, a fost o decizie dificilă la vremea aceea, dar cu siguranță cea corectă și am simțit o mare ușurare când, în cele din urmă, am luat această hotărâre”, povestește David Szalay, care, odată cu prestigiosul premiu, a primit și un cec în valoare de 50.000 de lire sterline.
Într-un interviu acordat publicației The Guardian, autorul explică motivele deciziei radicale: „Conceptul central era greșit”. După ani de lucru și aproximativ 100.000 de cuvinte scrise, Szalay a ales să renunțe la proiect. Ușurarea inițială a fost urmată rapid de presiunea de a începe o nouă carte, în contextul unei încrederi zguduite în propriile alegeri literare.
„Primul capitol din Ce nu poate fi rostit s-a născut din acea carte abandonată, din unele dintre puținele fragmente despre care simțeam că merită păstrate. A fost un proces destul de dificil, pentru că încrederea mea fusese zdruncinată”, mărturisește scriitorul, al cărui nou roman a atras rapid atenția criticilor și a juriului Booker.
Un roman între două țări și natura fizică a existenței
David Szalay și-a dorit încă de la început să scrie un roman care să lege Marea Britanie de Ungaria, cele două repere identitare majore din biografia sa. Născut dintr-o mamă canadiană și un tată maghiar, educat în Marea Britanie și stabilit în prezent la Viena, autorul descrie sentimentul de a fi „blocat emoțional între cele două țări” și își propune să-l transpună literar.
În același timp, Szalay își asumă explicit intenția de a scrie despre natura fizică a existenței umane: corp, vulnerabilitate, impulsuri, violență și consecințele lor. „Evident, aceasta este o parte a fiecărei povești, dar foarte rar este ideea principală”, explică el. În roman, această dimensiune devine axă tematică, sugerată chiar de titlul provizoriu ales pentru documentul Word: „Flesh”.
De altfel, autorul recunoaște că titlul original, „Flesh”, a stârnit emoții în rândul editorilor: „Este oarecum provocator. Sună puțin vulgar, puțin sordid. Dar poate că asta reflectă ceva din carte. Și, desigur, cuvântul are și o tradiție literară importantă – Biblia, Shakespeare. Combină trivialul cu profundul, sordidul cu ceea ce este serios, într-un mod care mi s-a părut potrivit”. Titlul în limba română, „Ce nu poate fi rostit”, păstrează această tensiune între vizibil și ascuns, între corp și tăcere.
István, un antierou construit din tăceri
Primul capitol al romanului, derivat din manuscrisul abandonat, îl prezintă pe István, un adolescent de cincisprezece ani care trăiește alături de mama sa într-un oraș nou din Ungaria. Viața lui se schimbă radical după ce o vecină de 42 de ani îl seduce, iar confruntarea cu soțul acesteia are un final tragic. Acest nucleu narativ a fost suficient pentru ca Szalay să-și spună: „Cu siguranță aș citi al doilea capitol” – semnul că noua direcție merită urmată.
Romanul nu urmărește însă pas cu pas biografia lui István. Unele episoade importante – perioada petrecută într-un centru de detenție juvenilă sau participarea, ca militar, la războiul din Iraq – sunt menționate doar indirect. Cititorul îl regăsește pe protagonist, peste ani, ca bodyguard la un club din Londra, apoi ca șofer al unei familii foarte bogate.
Pe măsură ce istoria avansează, atractivitatea lui István pentru femei îl propulsează în cercurile celor foarte înstăriți, îl aduce aproape de lumea afacerilor și a privilegiilor, dar și de o serie de tensiuni personale și morale. În final, evenimentele se precipită într-un mod neașteptat, iar traseul personajului capătă dimensiunile unei traiectorii tragice.
István este departe de a fi un erou de roman clasic. Stilul concis, aproape auster al lui Szalay contribuie la această impresie. Deși cititorii află că protagonistul are succes la femei, trăsăturile sale fizice nu sunt descrise. Dialogurile sunt reduse la esențial, cu răspunsuri monosilabice sau neutre – István folosește de aproximativ 500 de ori cuvântul „OK”, un detaliu care devine semn al blocajului emoțional și al dificultății de a formula explicit ceea ce simte.
Episoade importante din viața lui sunt lăsate în afara cadrului narativ, sugerate doar prin referințe aluzive. István pare construit, simbolic, mai degrabă prin ceea ce nu se spune decât prin ceea ce este rostit. Tensiunea care se acumulează în spatele replicilor scurte, neliniștea constantă și izbucnirile violente conturează un personaj care trăiește la intersecția d
Comentariul va fi postat dupa aprobare