În ultimii ani, diverse studii au sugerat că particule de plastic provenite din sticle, ambalaje alimentare și deșeuri au fost detectate în sângele, plămânii, placentele, arterele și chiar creierul uman. Însă o investigație recentă realizată de Guardian sugerează că unele dintre aceste afirmații ar putea fi mai puțin solide decât păreau inițial.
Ideea că fragmente minuscule de plastic s-ar putea acumula în corpurile noastre este îngrijorătoare. Această preocupare derivă în mare parte din dovezi conform cărora nanoplasticele, cele mai mici fragmente de plastic, pot dăuna embrionilor animali și celulelor umane cultivate în laborator. Particulele ușor mai mari, numite microplastice, nu sunt cunoscute ca fiind la fel de dăunătoare organismelor vii atunci când sunt ingerate, cel puțin nu există studii care să confirme acest lucru.
Raportul Guardian a descoperit că unii oameni de știință consideră că aceste rapoarte despre plastice în corpul uman ar putea fi alarme false. Aceștia nu sugerează nicio conduită științifică necorespunzătoare, ci mai degrabă că probele de țesut au fost contaminate neintenționat în laborator sau, în alt exemplu, că grăsimea naturală din probe a produs valori care arătau ca plastic.
De exemplu, în februarie 2025, revista Nature Medicine a publicat un articol în care autorii sugerau o tendință de creștere a concentrațiilor de microplastice și nanoplastice în creier și ficat. Însă în noiembrie 2025, aceeași revistă a publicat o scrisoare de la un alt grup de cercetători care criticau metodele utilizate în articolul original.
Controverse de acest fel ridică o întrebare incomodă: sunt particulele mici de plastic cu adevărat prezente în întregul corp uman sau știința este încă prea incertă pentru a susține astfel de afirmații?
Poluarea cu plastic din mediul nostru nu este un subiect de dispută. Particulele mici de plastic sunt peste tot, deci expunerea este inevitabilă. Cu toate acestea, detectarea acestor particule, în special a nanoparticulelor, în țesutul uman nu este deloc ușoară și necesită de obicei instrumente analitice avansate. Majoritatea studiilor urmează o cale similară: o probă biologică, cum ar fi sânge sau țesut, este colectată prin biopsie în timpul unei intervenții chirurgicale sau la autopsia post-mortem. Proba este apoi analizată folosind instrumente sensibile, concepute pentru a identifica plasticele pe baza amprentelor lor chimice.
Contaminarea reprezintă o provocare majoră. Fibrele și fragmentele de plastic sunt peste tot: în aerul din laborator, în sălile de operație, în haine și echipamente. Cel mai problematic, particulele de plastic se găsesc probabil în consumabilele de laborator de unică folosință, cum ar fi seringile, pipetele și tuburile de centrifugă, exact echipamentul folosit pentru procesarea probelor de țesut.
Chiar și cantități minuscule de contaminanți din plastic pot copleși un semnal atunci când cercetătorii caută particule extrem de mici în număr la fel de redus. Practica standard în analiză este de a procesa probe goale alături de cele reale sau de a folosi probe de țesut care au mai puține șanse să conțină plastice, cum ar fi embrionii de pui sigilați în ou, pentru a arăta câtă contaminare de fond există în laborator. Criticii argumentează că unele studii nu au comparat întotdeauna probele umane cu astfel de probe de control.
Trebuie să ne amintim că studiile criticate de unii oameni de știință în articolul Guardian au fost încercări sincere de a răspunde la o întrebare urgentă într-un domeniu în creștere rapidă. Indiferent de dezbaterea particulară asupra fiecărui studiu criticat, problemele ridicate subliniază faptul că întregul domeniu al detectării microplasticelor în interiorul corpului uman este încă foarte nou, iar multe echipe lucrează din greu pentru a găsi cele mai bune tehnici analitice. Dezacordul și corecția fac parte din modul în care funcționează știința, iar controversele sunt de așteptat, mai ales atunci când un subiect atrage o atenție publică atât de intensă.
Este posibil ca oamenii de știință să studieze tipul greșit de particule de plastic. După cum s-a menționat anterior, particulele mici de plastic se împart în două categorii largi: microplasticele, de dimensiunea granulelor de polen, și nanoplasticele mult mai mici, de dimensiunea unor viruși. Microplasticele sunt relativ ușor de detectat, dar nanoplasticele sunt atât de mici încât doar cele mai avansate tehnici le pot identifica.
Majoritatea studiilor care raportează particule de plastic în corpul uman s-au concentrat pe microplastice deoarece sunt mai ușor de detectat. Totuși, nanoplasticele ar putea fi mult mai relevante pentru sănătatea umană. Nanoplasticele pot traversa barierele biologice, sunt toxice pentru celulele umane cultivate în laborator și, în studii realizate de Michael Richardson, profesor de dezvoltare animală la Universitatea Leiden, și Le Yang, doctorand în efectele biologice ale nanomaterialelor la aceeași universitate, s-a demonstrat că dăunează embrionilor în dezvoltare în studiile pe animale.
Nanoplasticele pot fi, de asemenea, absorbite de celule, provocând deteriorarea celulară sau moartea celulelor. În schimb, microplasticele sunt în general prea mari pentru a fi preluate în celule. Acest lucru nu înseamnă însă că microplasticele sunt inofensive. Este cel puțin posibil ca acestea să fie recunoscute ca străine de sistemul imunitar și să provoace inflamație, deși sunt necesare mai multe cercetări pentru a explora această posibilitate. Microplasticele pot acționa, de asemenea, ca niște bureți minusculi, absorbind substanțe chimice toxice, cum ar fi poluanții organici persistenți din mediu și transportându-i potențial în organism.
Controversele despre riscurile reale reprezentate de particulele mici de plastic pot crea impresia falsă că întregul domeniu este pus sub semnul întrebării, ceea ce nu este cazul. De aceea cercetătorii care lucrează pe metode de măsurare au fost deosebit de vocali cu privire la necesitatea unor standarde mai ridicate. Vestea bună este că aceste standarde se îmbunătățesc rapid.
Laboratoarele devin din ce în ce mai conștiente de riscurile de contaminare. Din ce în ce mai des se folosesc multiple tehnici analitice pe aceleași probe pentru a verifica încrucișat rezultatele. Sperăm că cercetătorii vor putea dezvolta proceduri operaționale standard pentru analizarea microplasticelor în țesuturile umane și alte probe biologice.
Dacă ați citit titluri alarmante despre particule mici de plastic, starea actuală a cunoștințelor solicită prudență mai degrabă decât panică. Nu există încă dovezi clare că cantități mari de plastic se acumulează în organele umane sau că creșterile raportate în timp reflectă tendințe biologice reale și nu erori metodologice.
În același timp, ar putea fi rezonabil să reducem expunerea zilnică la particulele de plastic acolo unde este posibil. Putem încerca să evităm alimentele și băuturile care au venit în contact cu ambalaje sau recipiente din plastic, să îmbunătățim ventilația interioară și să folosim filtrare simplă a apei, cum ar fi filtrele cu cărbune, pentru a reduce expunerea.
Dezbaterea intensă despre aceste studii poate părea îngrijorătoare, dar reflectă un domeniu științific emergent care își găsește echilibrul. Pe măsură ce metodele se îmbunătățesc și țesuturile umane sunt testate mai riguros, imaginea va deveni mai clară. Ceea ce contează cel mai mult este ca afirmațiile despre plasticele din corpul uman să fie susținute de dovezi solide.
Comentariul va fi postat dupa aprobare