Publicată în România la Editura Trei, în colecția Fiction Connection, cartea Mariannei Jaeglé – distinsă cu Prix Orange du Livre (2024) și Premiul Madeleine Daniélou (2025) – propune o meditație lucidă despre cum tirania poate ucide valori, prietenii și chiar vocații. Romanul ficționalizează ultimele ore ale lui Seneca, transpunându-le într-o scrisoare de adio adresată lui Lucilius.
Pe 12 aprilie 65 d.Hr., soldați trimiși de Nero pătrund în vila filosofului. Ordinul e limpede: Seneca trebuie să-și curme viața. Solicită un răgaz pentru a-și așeza gândurile, iar textul rezultat – axat pe relația cu discipolul devenit împărat – devine un bilanț moral al unei cariere trăite între idealul stoic și realpolitik-ul Romei imperiale.
În plan biografic, romanul urmărește revenirea lui Seneca din exilul corsican la chemarea Agrippinei, care îl dorește mentor pentru fiul ei, Domitius. „A-l învăța să vorbească” înseamnă, la Seneca, a-l învăța să gândească și să-și alinieze gândurile cu faptele. În primii ani, proiectul pare promițător: un tânăr conducător capabil de empatie și echilibru, un Senat funcțional, o speranță pentru Roma.
Treptat, idealul se fisurează. Domitius devine Nero, iar consilierul care visase la un „împărat înțelept” asistă la alunecarea spre violență și cultul puterii. Jaeglé dramatizează această metamorfoză folosind contrapunctul mitologic al lui Apollo și Marsyas: orgoliul celui puternic care pedepsește îndrăzneala celui mai slab. Oglinda pe care Seneca i-o ține lui Nero nu mai reflectă virtuți, ci crimele legitimizate de ambiție.
Nucleul cărții este un dialog interior despre limitele compromisului. Ce rămâne din virtute când acceptăm să slujim puterea în numele unui „bine mai mare”? Cât din răul comis de discipol cade, indirect, pe umerii celui care l-a format? Jaeglé evită tezismul și lasă întrebările să lucreze prin vocea calmă, tăioasă și autoironică a filosofului.
Dincolo de reconstituirea epocii, romanul funcționează ca o reflecție contemporană despre mentorat, responsabilitate și limbaj. Pentru Seneca, „folosirea potrivită a limbajului” nu este doar tehnică oratorică, ci fundament etic: a gândi drept pentru a vorbi drept și a acționa drept. Când cuvintele sunt deturnate de putere, se corupe însăși țesătura comunității.
Puncte forte ale volumului: voce narativă credibilă, tempo sobru, scene discrete, dar tăioase; un echilibru între documentare și literatură; claritate stilistică ce servește ideilor fără a le transforma în sloganuri. Rezultatul este un roman istoric cu miză morală, accesibil și relevant.
„Ultima după-amiază a lui Seneca” este, în esență, povestea unui ideal sedus de promisiunea eficienței politice și a prețului plătit când virtuțile sunt negociate. Un text despre curajul de a privi în urmă fără autoamăgire și de a numi, lucid, decele colaboraționismul de responsabilitate.
Comentariul va fi postat dupa aprobare