Inteligenta artificială intră într-un teritoriu sensibil: păstrarea vocilor și a poveștilor celor dispăruți. De la chatboți care imită tonul unei persoane dragi până la avataruri vocale care „vorbesc” în locul ei, industria postumă digitală promite o memorie interactivă – uneori, „veșnică”.
Ce sunt „deathbots” și de ce par atât de convingători
„Deathbots” sunt sisteme AI care recreează vocea, stilul și chiar gesturile verbale ale unei persoane decedate, pe baza urmelor digitale lăsate: mesaje, emailuri, postări, înregistrări audio/video. Spre deosebire de arhivele clasice, aceste avataruri răspund în timp real, dând iluzia unei prezențe care continuă dincolo de viață.
Studiu: când memoria ajunge la algoritm
În cadrul proiectului Synthetic Pasts, autorii au testat servicii care promit să păstreze sau să recreeze prezența digitală a cuiva. Ei și-au încărcat propriile materiale (mesaje, voice notes, video) pentru a crea „dubluri digitale” și au interacționat cu ele, atât ca „viitori” cât și ca „îndoliați”.
Constatări-cheie:
• Instrumentele de tip arhivă (colectează povești, pe teme: copilărie, familie, sfaturi) oferă o experiență mai calmă, însă impun categorii rigide și pierd nuanțe.
• Chatboții generativi pot părea intimi, dar replică mecanic formulările utilizatorilor, uneori cu un ton nepotrivit (de pildă, mesaje vesele despre moarte), semn că algoritmii gestionează greu greutatea emoțională a pierderii.
• „Intimitatea sintetică” e convingătoare până când devine vizibil faptul că e produsul unor reguli, seturi de date și probabilități – nu al unei relații vii.
Memorie conversațională vs. intimitate sintetică
În era AI, memoria devine „conversațională”: ceea ce ne amintim este negociat în dialogul om–mașină. Însă, arată studiul, conversația se aplatizează adesea: coerență, continuitate, răspuns emoțional rapid – dar puțină ambivalență, contradicție sau tăcere. Or, uitarea are rolul ei în doliu; absența și tăcerea structurează sensul pierderii.
Economia politică a morții: când datele nu mor
Aceste platforme sunt start-up-uri tehnologice, nu fundații memoriale. Abonamentele, planurile „freemium” și integrarea cu asigurări sau servicii de îngrijire arată cum rememorarea devine produs. „Economia emoțională” a AI colectează și monetizează date sensibile pentru a maximiza implicarea – inclusiv după deces. Datele afective și biometrice devin capital; „poveștile pentru totdeauna” sunt și fluxuri de venit recurente.
Beneficii reale, dacă sunt utilizate responsabil
• Arhivare orală ghidată: colectarea poveștilor de viață ale bunicilor, istorie personală și familială, cu indexare ușoară pentru nepoți.
• Educație și patrimoniu: mărturii conservate pentru proiecte culturale sau comunitare.
• Sprijin în doliu (limitat): un spațiu de „dialog” mediat, dacă utilizatorul înțelege clar că interacționează cu o simulare.
Riscuri și dileme etice
• Consimțământ: persoana a fost de acord ca vocea/mesajele ei să fie folosite post-mortem?
• Confidențialitate și securitate: scurgeri de date sensibile, reutilizare pentru publicitate sau antrenare de modele.
• Dependință emoțională: confuzie între simulare și prezență; întârzierea procesului de doliu.
• Abuz: deepfake-uri, manipulare, exploatarea imaginii persoanei decedate.
• Calitate emoțională: ton nepotrivit, stereotipii și „răspunsuri corecte” care golesc de sens ambiguitatea pierderii.
Ghid practic pentru utilizatori și familii
• Testament digital: decide din timp ce se păstrează, cine are acces și ce nu poate fi folosit pentru simulări (voce, chat).
• Alege „arhivă”, nu „imitație”: pentru majoritatea familiilor, nararea ghidată și accesul căutabil la povești e mai sănătos decât avatarul conversațional.
• Consimțământ explicit: opt-in clar al persoanei în viață; interdicție pentru minori sau persoane fără capacitate de decizie.
• Minimizarea datelor: încarcă strictul necesar; cere opțiuni de ștergere, export și audit.
• Marcaj vizibil AI: fiecare interacțiune trebuie să eticheteze clar simularea („Răspuns generat de AI”).
• Suport uman: dacă interacțiunile amplifică durerea, apelează la sprijin specializat în sănătate mintală.
Concluzie
AI poate păstra voci și povești, dar nu poate înlocui complexitatea unei persoane sau a unei relații. „Învierile” digitale sunt puternice tocmai prin eșecurile lor: ne amintesc că memoria este relațională, contextuală și nu e programabilă. Putem „vorbi” cu morții prin AI, dar răspunsurile spun, cel mai adesea, mai multe despre tehnologiile care profită din memorie – și despre noi – decât despre „fantomele” pe care pretind că le aduc înapoi.
Articol bazat pe cercetare publicată în Memory, Mind & Media și pe experimentele autorilor cu „dubluri digitale”.
via Eva Nieto McAvoy, Lecturer in Digital Media, King's College London; Jenny Kidd, Lecturer in Media and Cultural Studies, Cardiff University
Comentariul va fi postat dupa aprobare